Carapacea mea

Mi-aş dori uneori să fiu o broască ţestoasă, sau să am o carapace ( izolată fonic! ). Acum de exemplu. Să mă ascund, să nu mai văd, să nu mai aud… Să uit că trebuie să fac una sau alta, să stau în lumea mea şi să ies doar când am chef, să fac doar ce am chef! Nu mereu, doar când îmi vine să-mi iau lumea în cap!

Sau aş vrea să am obloane groase, să le trag peste sufletul meu uneori, să-l ascund de minciuni, de tăceri apăsătoare, de răutăţi. Am umblat cu sufletul “la vedere” prea mult timp. E indecent, în lumea în care trăim să-ţi laşi sufletul dezgolit. Mai bine îţi arăţi buricul, sânii, orice altceva. Dar sufletul … Sufletul trebuie să-l ascunzi, să-l camuflezi sub staturi groase de nepăsare şi aroganţă. Eventual, poţi să laşi o deschidere mică, mică, prin care să mai tragă o gură de aer, scurt, ca să nu-l zărească cineva. 

Îmi plac oamenii. Nu sunt o persoană care îşi doreşte să fie singură. Sunt însă momente când oamenii mă secătuiesc de energie, pentru că cer mult, mult mai mult decât oferă. Iar eu dau, dau până simt că nu mai am ce da şi atunci mă întreb: eu unde sunt în ecuaţia asta? Pentru mine cine oferă? Are cineva şi pentru mine puţin timp, puţină răbdare?

Din păcate

Din păcate în momentul ăsta urăsc ceva.
Urăsc oamenii egoişti şi inconştienţi, care te mint în faţă şi fac tot felul de tâmpenii, împinse pâna la limita extremă, fără să ţină cont de cei din jur, de faptul că acţiunile lor îi afectează iremediabil pe cei care le stau alături şi-i tot scot din rahat!
Urăsc şi faptul că se vor găsi întotdeauna resurse pentru a-i ajuta pe aceştia, pe când alţii care se zbat în probleme,dar au demnitatea de a nu-şi arunca pe umerii celor dragi poverile lor sunt sortiţi să se chinuie singuri. Pentru că ei nu ştiu să creeze drame, să şantajeze sentimental, să ameninţe cu sinucideri!
Poate o să-mi treacă, dar în momentul ăsta sunt revoltată la maxim!
Şi mai mult, urăsc faptul că după ce-mi trece furia, mi se face milă de aceşti oameni şi mă alătur celor care dau în brânci să-i ajute!