Carapacea mea

Mi-aş dori uneori să fiu o broască ţestoasă, sau să am o carapace ( izolată fonic! ). Acum de exemplu. Să mă ascund, să nu mai văd, să nu mai aud… Să uit că trebuie să fac una sau alta, să stau în lumea mea şi să ies doar când am chef, să fac doar ce am chef! Nu mereu, doar când îmi vine să-mi iau lumea în cap!

Sau aş vrea să am obloane groase, să le trag peste sufletul meu uneori, să-l ascund de minciuni, de tăceri apăsătoare, de răutăţi. Am umblat cu sufletul “la vedere” prea mult timp. E indecent, în lumea în care trăim să-ţi laşi sufletul dezgolit. Mai bine îţi arăţi buricul, sânii, orice altceva. Dar sufletul … Sufletul trebuie să-l ascunzi, să-l camuflezi sub staturi groase de nepăsare şi aroganţă. Eventual, poţi să laşi o deschidere mică, mică, prin care să mai tragă o gură de aer, scurt, ca să nu-l zărească cineva. 

Îmi plac oamenii. Nu sunt o persoană care îşi doreşte să fie singură. Sunt însă momente când oamenii mă secătuiesc de energie, pentru că cer mult, mult mai mult decât oferă. Iar eu dau, dau până simt că nu mai am ce da şi atunci mă întreb: eu unde sunt în ecuaţia asta? Pentru mine cine oferă? Are cineva şi pentru mine puţin timp, puţină răbdare?