Că se poartă… :P

Am vazut că e la modă să te testezi… în ale şoferiei.  Aşa că s-a băgat şi nea Ion!

Dacă vrea cineva să ştie, poftiţi!

Ei, ce vreţi? Sunt femeie! )

P.S. Are ceva dacă eu nu- s şofer(iţă)?  Zic… în ideea că şoferiţa … şofereşte… Adică eu nu?

Antifurt!

 

 Pentru nesuferitul şi “leşinatul”, care are obiceiul să- şi bage nasul şi să atace pachetele colegilor, am găsit o soluţie!

 

 

 

 

P.S. La cât îi de hămesit , mă întreb dacă e , totuşi, suficient !!!

Un căţel … vagabond

 

Recunosc, am fost un căţel vagabond o bună bucată de timp! ( ca şi cuţu’ din imagine, care statea ca un milog la uşa şcolii! ). Recunosc şi mă căiesc!

Acum am redecorat şi sper să mă instalez cât mai confortabil şi cât mai curând în noua mea casă!

I’ll be back!

Elevul-”Aşa nu!”

M-am apucat de vreo lună să învăţ şi eu limba engleză. (Că mă hotărâi la bătrâneţe să mă fac “poligloată”! ).  În şcoală am prins , încă, vremurile de glorie ale limbii ruse, prin urmare… am studiat rusa şi franceza. Degeaba am vrut eu în liceu să trec la limba engleză, că am avut neşansa de a avea diriga- profă de rusă…deci!

Engleza mi-a plăcut dintotdeauna şi am reţinut cu uşurinţă multe cuvinte şi expresii. La capitolul gramatică şi pronunţie, mi-s cam analfabetă , aşa că am zis să remediez şi acest nejuns. ŞI iacătă-mă-s învăţăcel!

Profa de engleză e tinerică, de treabă, lucru care  m-a bucurat tare şi m-am străduit să fiu un elev atent şi activ. Dar uite că nu fu aşa cum vrusei io! S-a dovedit că eu mi-s elevul pe care nu şi-l doreşte, cred, niciun profesor. De ce? Pentru că mă plictisesc şi tind să vorbesc… în plus! Colegele mele sunt ceva mai mărişoare de ani, majoritatea, cu familie, copii, prin urmare nu cu foarte mult chef sau timp de învăţat. Iar eu ce să fac…? Mă trezesc vorbind şi …suflând. (Dacă le ia prea mult timp să răspundă…? ) Elev indisciplinat, deci! 

Hei, colac peste pupăză (de unde-o veni expresia asta? Dacă ştie cineva, să-mi spună, rogu-v-aş, că-s bolnavă de etimologii! ) am dat-o-n bară. M-am dat “dăşteaptă”, adică. Da’ io zic totuşi că am dreptate. (Care se pricepe la engleză, poate mă lămureşte şi pe mine, dacă am sau n-am!) . S-a “petrecutără” în felul următor: Profa întreabă:

-Ştie cineva cum se spune “apă plată”?

Io răspund, of course! – plain water. (Că aşa am auzit prin filme, sau mi se pare că am văzut şi pe sticle de apă plată.)

-Cum plain water? Plain înseamnă câmpie. Apă de câmpie, sau ce-i aia? zice profa şi se amuză pe seama mea. (Eu o înţeleg şi pe ea, că vine după orele de la şcoală, la analfabetele de noi, obosită gata şi fără prea mare chef. Da’ ce să faci, asta-i viaţa!)

În sinea mea mă gândeam: eu ştam că “plain” înseamnă şi simplu, plat, nu doar câmpie. Dar am tăcut (deşi privirea mea uimită cred că vorbea suficient de clar ), că deja privirile profei trecuseră prin mine ca un laser. Şi cică se zice “still water”.  Eu nu zic acum că profa nu are dreptate, că doar e profă, dar nu se poate să am şi io dreptate? Nu se zice şi ca mine?

Bineînţeles că primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să “gugălesc” -plain water. Am găsit în diverse contexte explicaţia apă plată, dar nu am găsit-o în niciun dictionar. Nici still water n-am găsit.  (Oare o fi căutat şi profa ca şi mine? Şi dacă am avut dreptate, ce-o fi în mintea ei? Să mă aştept la repercusiuni? )

Cunoscătorilor, vă rog, help!

Pretext pentru cheflii

Aseară, vecinul meu mi-a torturat nervii şi mi-a asasinat neuronii! Toţi au căzut la datorie (neuronii) pentru o cauză nobilă, în  efortul de a găsi ceva cere să acopere zgomotul infernal (cică muzică) făcut de “scula măiastră” dată la maximum şi plasată în curte, lângă grătarul fumegând. Muzica? O lălăială din “folclorul” oriental, căci vecinul meu este de etnie turcă, stabilit în ţară… acum trei generaţii. Motivul? Am intuit eu -că i-a născut nevasta. Lucru perfect normal, prilej de bucurie. Ok, zic. Un tătic fericit, sărbătoreşte.

Tăticul în cauză mai are însă o progenitură, dintr-o relaţie anterioară, care locuieşte fix pe aceeaşi stradă cu el, dar care nici nu sunt sigură că ştie că el îi este tată. Şi atunci m-am întrebat şi eu, ca un om neştiutor: te bucuri de naşterea unui copil, că devii tată, dar apoi uiţi de existenţa lui?

Probabil că pentru unii naşterea copilului nu echivalează cu transformarea în părinte. E doar un alt motiv de beţiveală, cu gaşca de cheflii. Deci ar mai merge vreo 5 copii, ca la o adică să fie şi mai multe aniversări în familie! De crescut, cresc ei singuri! Noi să fim sănătoşi!

Şi să moară vecinii de ciudă, “că ce frumos ştim noi să petrecem!” şi avem şi cu ce! Na!

Oare copii lor vor ieşi aşa? 

Speranţe

 Dacă noi , oamenii, nu suntem capabili să ne adunăm gunoaiele, s-a inventat Eco-dog, câinele care protejează mediul şi ne curăţă străzile!

Mai avem speranţe!

Un …banc

Bărbatul ideal- este acela care, venind acasă mai devreme şi găsindu-şi soţia în pat cu alt bărbat, spune în timp ce iese din cameră:

-Mă scuzaţi! Continuaţi!

Amantul ideal- este acela care mai poate continua!

Prietenii

Scria zilele trecute Innuenda despre prieteni şi m-a pus pe gânduri. Prietenia este şi ea o relaţie care are la bază atracţia. O altfel de atracţie decât cea existentă în cazul relaţiilor romantice, dar tot o atracţie. Iar atracţia trebuie să fie, şi în acest caz, reciprocă.

Ce fel de oameni mă atrag pe mine şi cum îmi “aleg” potenţialii prieteni? Păi ar fi cam aşa:

1.Oamenii care sunt/par  diferiţi de mine. Sunt oamenii cu care la început intru în contradicţie ( datorită modului diferit de a ne exterioriza , exprimării, atitudinii ), pentru ca pe parcurs să descoperim că ,deşi aparent suntem foarte diferiţi , împărtăşim profunzimi de concepţii, idealuri. Sunt oameni care mă incită, mă provoacă să evoluez şi care mă completează .  Ne completăm reciproc. Prietena mea cea mai bună se încadrează aici şi de multe ori ne gândeam că amândouă am “împrumutat” în timp din calităţile celeilalte (poate şi din defecte… ).

2. Oamenii cu care  mă asemăn. Sun oamenii cu care găsesc repede un limbaj comun, cu care împărtăşesc preocupări, pasiuni.  Sunt acei oameni cu care uneori nu e nevoie de cuvinte, sau cu care ”mă trezesc” de multe ori spunând acelaşi lucru în acelaşi timp. Este genul de relaţie tonică, în care mă simt relaxată, sunt eu  însămi şi mă exteriorizez cu cea mai mare uşurinţă.

3. Oameni care m-au ajutat/sprijinit în anumite situaţii dificile.  Sunt cei pe care i-am apreciat pentru generozitatea lor dezinteresată (care m-a surprins, pentru că trăim în lumea în care trăim… ) şi i-am admirat , mai ales că ajutorul lor nu a fost solicitat (eu având o carenţă la capitolul cerut ajutorul cuiva), ci oferit . Mă atrage spre ei acea forţă pe care o emană, siguranţa şi simplitatea cu care te fac să crezi că lucrurile sunt uşor de realizat. 

4. Oameni pe care eu i-am ajutat să depăşească un moment mai greu. Sunt oameni pe care la început nu i-am  considerat potenţiali prieteni, dar de care m-am “lipit” treptat, pentru că (dincolo de sentimentul plăcut şi măgulitor că au nevoie de mine, de ajutorul meu)  am descoperit multe calităţi pe care le admir şi am învăţat din felul lor de se confrunta cu problemele.  

Au mai fost prietenii de conjunctură, pentru că la un moment dat frecventam aceleaşi locuri,  cursuri, sau aveam un grup de prieteni comun.  Dar acestea au încetat în momentul în care s-au modificat datele contextului.

Unele prietenii trec proba timpului şi a vieţii, altele rămân doar la nivel de cunoştinţe.  Cred că aşa cum divorţăm de un partener, uneori divorţăm şi de un prieten.  Tentaţia noutăţii există şi aici, apar noi potenţiali prieteni şi uneorii îi mai neglijăm pe cei vechi. Oamenii se schimbă, agitaţia aceasta a vieţii ne mai împrăştie, sau pur şi simplu uneori învestim oamenii cu calităţi care nu există şi suntem dezamăgiţi să constatăm că ei nu sunt aşa cum ni i-am plăsmuit noi. Poate nici noi nu rămânem neschimbaţi în ochii celorlalţi.

Una peste alta, cred că trebuie să fim recunoscători pentru ceea ce avem, atât cât avem.  Era vorba aceea care spunea că este mai importantă calitatea vieţii, nu lungimea ei.

De ce n-ar fi la fel şi cu prieteniile?

Ierarhii

Tu unde te situezi?

Alegeri.Decizii

E înainte de examen. Toţi suntem emoţionaţi, care mai de care cu frica în sân, sau,  mă rog, pe unde a putut să şi-o ascundă fiecare. Cineva aruncă o idee- “Ce-ar fi să ne zică ăştia să scriem ce vrem noi?” Zâmbete. Unele mai tremurate, altele mai strâmbe. Toţi aprobă ideea, după care se face linişte. Priviri panicate. Cum adică să scriem ce vrem? Păi eu nu ştiu nimic foarte bine… Ce să aleg să scriu? Eu nu vreau. Să ne dea ce-o fi şi să scăpăm!

Se întâmpla la terminarea liceului. Aceeaşi întrebare m-a urmărit apoi înainte de fiecare examen pe care l-am dat (şi am dat câteva). Răspunsul…oarecum acelaşi. Aveam o opţiune proprie, dar parcă tot n-aş fi vrut să mi se spună -”Scrie ce vrei, ce ştii mai bine.” Mă încerca aceeaşi panică. Dacă nu ştiu nimic (mie una aşa mi se întâmplă, înainte de examen am senzaţia că nu mai ştiu nimic, dar mă limpezesc şi mă adun în faţa subiectelor)? 

Se întâmplă la fel şi la examenele vieţii. Când avem de făcut o alegere, de luat o decizie importantă. Cred că ne e teamă să ne asumăm întreaga responsabilitate a succesului sau a eşecului. Ar fi mai uşor dacă ar alege cineva pentru noi. Să vină şi să ne spună- “Fă aşa!”, iar noi să ne conformăm.   Sau măcar să ne schiţeze o direcţie, să avem un complice cu care să împărţim eşecul. Pentru că de el ne e teamă. Dacă reuşim, e meritul nostru, dacă nu , ar fi bine să avem pe cineva asupra căruia să aruncăm vina! Măcar  o parte!