Mi-am gugălit numele blogului şi, printre altele, am găsit asta:

anya

bruneta ten alb discretie singura te astept cind timpul iti permite poate te ajuta si un masaj pt corpul tau obosit si stresat nu ezita sigur ai sa revii ron 100

Telefon: 07……..

(Nu corespund descrierii…)

Anunţul e postat de cineva din Bucureşti. Dacă există doritori, pot oferi linkul, sau nr. de tel. al domnişoarei. Nu ştiu despre ce fel de masaj este vorba.

Mă gândeam ce resorturi m-au făcut să fiu cea care sunt acum. Cu siguranţă evenimentele din viaţă, unele chiar dramatice, m-au determinat să iau anumite decizii şi să fiu mai responsabilă. Probabil şi oamenii pe care i-am cunoscut au jucat un rol în devenirea mea ca omul care sunt acum. Dar multe dintre caracteristici le-am dobândit subtil, de-a lungul anilor de muncă, din cauza meseriei mele.

Îmi amintesc într-o zi, când mă grăbeam şi am dat să traversez pe roşu, la un semafor, un prieten m-a întrebat în glumă: “Ce-ar zice copiii tăi dacă te-ar vedea? “(copii = elevi ). Am zâmbit strâmb atunci şi m-am gândit… E o ipocrizie să le cer lor să facă diverse lucruri, iar eu să mă sustrag lor, doar pentru că se presupune că eu sunt adultul, nu?

Ei uite că acea întâmplare banală, a rămas în mintea mea şi m-a modificat profund. De fiecare dată mă gândesc la consecinţele faptelor mele, mult mai atent decât obişnuiam să o fac. ( şi asta nu e neapărat bine! )

În afară de asta, mai am de enumerat unele “calităţi”  dobândite datorită, sau din cauza meseriei. Pe scurt de data aceasta, fără o ierarhizare şi fără a stabili neapărat dacă sunt transformări în bine sau în rău:

- sunt mai răbdătoare,  mai tolerantă (uneori prea tolerantă şi cu cine nu trebuie) şi tind să tratez oamenii ca pe nişte copii;

- mă explic prea mult, am tendinţa de a-mi justifica deciziile, lucru pe care am încercat din greu să-l remediez, pentru că am observat că eram luată de fraieră;

- limbajul meu e simplificat,  cam la nivelul unui copil de clasa a IV-a (ce vreţi aici mă opresc eu cu studiul! ), iar scopul meu principal este să mă fac înţeleasă;

-am porniri să corectez greşelile de ortografie sau de exprimare, care-mi sar în ochi, dar mă temperez cât de mult pot (uneori, zău că mă doare sufletul, mai ales că mi se întâmplă şi mie să greşesc şi să rămână scris undeva, unde să nu  pot corecta!  Nu vă puteţi imagina ce mă râcâie pe creier! );

- mă enervez greu şi nu prea mai stiu să mă cert, (aşa cu răbufniri din alea temperamentale, cum făceam odată! );

- sunt prea politicoasă, prea amabilă;

- sunt serioasă şi mă tem că devin plictisitoare, chiar şi pentru mine, cu atâta conformism.

L.E.

-sunt copilăroasă, naivuţă şi sensibiloasă (încă-mi dau lacrimile când le citesc puradeilor  “Puiul” sau “Fetiţa cu chibrituri” )

Cam asta îmi vine în minte acum. Dacă îmi amintesc altceva, trec pe răboj.

Dar pe tine (cum ) te-a modificat meseria ta?

Prin ochiul de geam, văzu întâi  chipul lung şi posac. Doi ochi mici şi goi îi întoarseră o căutătură pierdută.  Se uită  mai atent şi atunci îi observă coama năclăită, cu fire încurcate şi  grumazul ros de chingi. Privirea îi alunecă în jos, unde îl înfioră priveliştea  picioarelor cu glezne îngroşate şi vene umflate, cu copitele tocite şi unghii încarnate. Un bătrân cal de poveri,  îngenuncheat de greutăţi. Biata făptură! Era atât de tristă,de prăbuşită, încât părea aproape lipsită de suflare.

Simţi cum îl trec fiori, atunci când o muscă îşi opri zborul asupra noroiului de pe picioarele obosite, după ce se învârtise un timp în jur,  aşa cum  vulturii fac cercuri deasupra unui corp muribund! Toţi muşchii i se încordară într-un sentiment  de revoltă şi îi veni să se scuture, ca pentru a goni un vis urât.

Ca prin vis  simţi pişcătura usturătoare,  care  îl făcu să-şi ridice capul.

Atunci înţelese… Revelaţia brutală îl izbi în piept, cu forţa unei ghiulele,  care-i  sfâşia carnea în bucăţi mărunte şi sângerânde.

Chipul fantomatic, ce-l privea deznădăjduit,  era chiar al lui. Ale lui erau şi picioarele bătucite şi ochii pe care şi-i amintea mari şi plini de vise, de viaţă. Toate erau ale lui, dar nu le recunoştea. Nu vroia să le vadă aşa!

Închise ochii şi îi apărură în faţă păşunile de un verde crud, pe care le străbătea în goană nebună. Un parfum de trifoi proaspăt cosit îi inundă nările…  Un chip drag îi zâmbea, chemându-l să galopeze împreună prin locuri nemaivăzute. Simţi, parcă, mâna blândă şi caldă cum îi dezmiardă coama lucioasă…  Ce fericire! Cât îi plăcea acea mângâiere şi cât de mult o aşteptase!

Era gata! Privi nerăbdător porţile mari şi grele, aşteptând să se deschidă… Aşteptă, trâgând cu sete aer în piept şi pregătindu-se cu fiecare fibră pentru marea aventură… Marea albastră şi neliniştită îl aştepta cu  gustul ei sărat şi cu  briza uşoară, care să-i aline toate rănile…

Fusese cândva un cal sălbatic…

Aşa arăta pomişorul din curtea vecinului, acum vreo săptămână.

Azi arată aşa.

E primăvară, nu? Altă… pălărie!

Parcă-s iar copil! Mi-aş azvârli ghiozdanul din spate,  ca să ies şi să bat mingea pe maidan!

Later edit

Nu erau copii pe stradă.

Prietenii mei… ă,ă,ă… nu mai sunt prietenii mei.

Eu i-am aşteptat, dar…

Am găsit, însă, o buburuză. M-am  jucat frumos cu ea.

Zboară, buburuză, zboară!

Când am văzut fotografia publicata în ziarul Libertatea acum câteva zile, mi-a venit în minte personajul Radar O’Reilly din serialul M.A.S.H.

Parcă, totuşi, Radar  era mai simpatic. De fapt, era mult mai simpatic!

Între două tăceri se face noapte. Îmi trag petala de nufăr până sub bărbie şi îmi acopăr gândurile,  care vor să evadeze. S-a topit ceara şi lumânarea abia mai pâlpâie slab, desenând lumini şi umbre tremurânde, pe un petic de întuneric.

Am închis ochii şi mi-am arcuit  spatele,  căutând pe bâjbâite  căldura  ocrotitoare.

Ţi-am spus vreodată că mi-e frică de întuneric? Atunci vin monştrii cu chip hâd, să-mi fure visele şi liniştea. Ai grijă, te rog, să nu se stingă lumânarea!

Am primit-o  într-un mail  (din acelea care fac circuit, pe principiul  “din mână în mână, până…”) şi mi s-a părut drăguţă, aşa că poftiţi şi voi, dacă doriţi, să citiţi!

În cadrul unui experiment sociologic, unui grup de 50 de persoane, în care erau în mod egal femei şi bărbaţi, i s-a dat un text, cu sarcină de a aşeza în acel text, o virgulă.

Textul era: “Dacă bărbatul ar şti realmente valoarea pe care o are femeia ar merge în patru labe.”

Toţi bărbaţii au aşezat virgula după cuvântul “are”.

Toate femeile au aşezat virgula după cuvântul “femeia”.

Cică ar veni primăvara! Voi aţi aflat ceva?

Se întrezăreşte o picătură de speranţă! Parcă…

…Hmm, seamănă puţin… Ea să fie?

A fost  păcăleală! Sunt dezamăgit!

Primăvara asta e de porc! Mai bine joc la loto! Numerele astea or fi bune?

Eu îmi bag picioarele şi mă duc să mă culc! S-o aştepte cine-o vrea!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu cred că funcţionez pe bază de lumină. Vremea mohorâtă mă indispune, îmi taie elanul, pe când o rază de soare, cât de delicată,  mă face să simt că mi-aş lua zborul. Devin lacomă de albastru senin şi de aer proaspăt!   Am poftă de viaţă, de acţiune, de joacă…

Bateriile mele se încarcă solar. Aşa că mă declar meteodependentă ( ) şi vă invit la o felie … de soare jucăuş!

Am avut neşansa să mă nasc majoritar într-o ţară în care minorităţile ( gen lucrătorii de la Urban) sunt mai bine tratate. De asemenea, mi-am ales o meserie care pe vremuri era respectată, iar acum e hulită şi desconsiderată.  Am fost trecută, pe rând,  prin diverse categorii de apelative ( prin generalizare şi în asociere cu diverse cazuri semnalate prin presă, sau  dacă am avut “indecenţa” de a cere salarii pe măsura muncii prestate).

Ce faceţi voi? Munciţi 4 ore şi vreţi bani! Aveţi vacanţe … Şi tot vă plângeţi! Cam asta mi se spune de fiecare dată.

Mi se cere decenţă şi se aşteaptă de la mine să fiu un model de moralitate pentru elevii mei, să fiu calmă şi creativă, să am tot timpul zâmbetul pe buze şi să fac performanţe.

Pretenţii normale –  dacă am trăi într-o lume normală.

Poţi să fii calm şi zâmbitor când te gândeşti dacă îţi ajung banii pentru toată luna, după ce îţi plăteşti toate dările?

Poţi fi decent când din salariu nu-ţi permiţi să-ţi cumperi un costum şi o pereche de pantofi într-o lună? (realizabil – cu condiţia ca o lună sa nu mănânci! )

Urbanul rulz!  “Doamnele ” de la Urban îşi “parchează” tomberoanele în curtea şcolii, folosesc intrarea profesorilor, servesc masa şi fumează pe hol, în condiţiile în care mie îmi înţepenesc unghiile dacă vreau să fumez o ţigară într-o pauză, pe timpul iernii.  Pentru că eu sunt un om care respectă regulile! Alţii îşi fac propriile reguli! Şi sunt compătimiţi şi primesc  spor de ruşine!

Drept pentru care mă gândesc serios să solicit şi eu acest spor de ruşine. Îl merit mai mult!

Să-mi fie ruşine pentru că am învăţat carte (după îndemnul mamei ) ca să nu ajung la mătură!

Cine  râde de cei care mătură pe străzi?

De câte ori mi se face mie ruşine?

 De fiecare dată când li  se spune copiilor :”Aşa vă învaţă la şcoală?” , dacă au făcut ceva greşit. De fiecare dată când presa găseşte vreun caz referitor la un cadru didactic şi se face din acesta o oală cu lături în care suntem aruncaţi cu toţii, doar pentru că  şi-au adus aminte că : “Aha, vroiaţi salarii mai mari! “.

Mi se face ruşine de câte ori intru într-o bancă şi vreau să fac un credit, pentru că sunt privită cu compătimire când spun ce salariu am.

Când intru într-un magazin şi nu-mi permit să-mi cumpăr un lucru de calitate, dar se presupune că trebuie să mă îmbrac decent.

Când trebuie să fac un curs de perfecţionare şi scot bani din buzunar să-l plătesc! Şi de fiecare dată când duc de acasă ceea ce-mi este necesar pentru unele lecţii.

Când îmi pasă mai mult decât le pasă părinţilor de ceea ce se întâmplă cu copilul lor.  Când părintele mă roagă să-i spun eu odraslei  să lucreze ceva în plus acasă, pentru că pe el nu-l ascultă.  Şi când vine să-mi spună mie că nu ştie ce să-i facă. ( Petrece ceva timp cu el! Stai de vorbă cu el! )

Când mi se spune că voi fi evaluată şi notată de către părinţi, în condiţiile în care unii dintre ei nu ştiu să scrie şi să citească,  iar alţii nu trec pe la şcoală decât o dată la patru ani şi nu au habar nici măcar dacă fiul/fiica are teme de făcut (asta delicat vorbind ! Unii vin îmbrăcaţi cu halatul sau cu treningul de casă, mirosind a mâncare şi pescăind dintr-o gumă de mestecat şi-mi vorbesc în gură, iar eu trebuie să zâmbesc şi să explic cu calm şi cu tact!)  

Aş putea face o listă lungă, dar nu ştiu ce rost ar avea. Probabil că mi-am vărsat frustrările acumulate după o zi mai grea. Mă duc la treaba mea, să decupez, să lipesc şi să mai corectez nişte fişe. Caietele le-am corectat la scoală, în pauze.  Să vedem ce mai pregătesc pentru mâne…  Iar adorm târziu? Ei, dar la 4 ore ale mele  … floare la ureche!