Puterea unei virgule

Am primit-o  într-un mail  (din acelea care fac circuit, pe principiul  “din mână în mână, până…”) şi mi s-a părut drăguţă, aşa că poftiţi şi voi, dacă doriţi, să citiţi!

În cadrul unui experiment sociologic, unui grup de 50 de persoane, în care erau în mod egal femei şi bărbaţi, i s-a dat un text, cu sarcină de a aşeza în acel text, o virgulă.

Textul era: “Dacă bărbatul ar şti realmente valoarea pe care o are femeia ar merge în patru labe.”

Toţi bărbaţii au aşezat virgula după cuvântul “are”.

Toate femeile au aşezat virgula după cuvântul “femeia”.

Prietenii

Scria zilele trecute Innuenda despre prieteni şi m-a pus pe gânduri. Prietenia este şi ea o relaţie care are la bază atracţia. O altfel de atracţie decât cea existentă în cazul relaţiilor romantice, dar tot o atracţie. Iar atracţia trebuie să fie, şi în acest caz, reciprocă.

Ce fel de oameni mă atrag pe mine şi cum îmi “aleg” potenţialii prieteni? Păi ar fi cam aşa:

1.Oamenii care sunt/par  diferiţi de mine. Sunt oamenii cu care la început intru în contradicţie ( datorită modului diferit de a ne exterioriza , exprimării, atitudinii ), pentru ca pe parcurs să descoperim că ,deşi aparent suntem foarte diferiţi , împărtăşim profunzimi de concepţii, idealuri. Sunt oameni care mă incită, mă provoacă să evoluez şi care mă completează .  Ne completăm reciproc. Prietena mea cea mai bună se încadrează aici şi de multe ori ne gândeam că amândouă am “împrumutat” în timp din calităţile celeilalte (poate şi din defecte… ).

2. Oamenii cu care  mă asemăn. Sun oamenii cu care găsesc repede un limbaj comun, cu care împărtăşesc preocupări, pasiuni.  Sunt acei oameni cu care uneori nu e nevoie de cuvinte, sau cu care ”mă trezesc” de multe ori spunând acelaşi lucru în acelaşi timp. Este genul de relaţie tonică, în care mă simt relaxată, sunt eu  însămi şi mă exteriorizez cu cea mai mare uşurinţă.

3. Oameni care m-au ajutat/sprijinit în anumite situaţii dificile.  Sunt cei pe care i-am apreciat pentru generozitatea lor dezinteresată (care m-a surprins, pentru că trăim în lumea în care trăim… ) şi i-am admirat , mai ales că ajutorul lor nu a fost solicitat (eu având o carenţă la capitolul cerut ajutorul cuiva), ci oferit . Mă atrage spre ei acea forţă pe care o emană, siguranţa şi simplitatea cu care te fac să crezi că lucrurile sunt uşor de realizat. 

4. Oameni pe care eu i-am ajutat să depăşească un moment mai greu. Sunt oameni pe care la început nu i-am  considerat potenţiali prieteni, dar de care m-am “lipit” treptat, pentru că (dincolo de sentimentul plăcut şi măgulitor că au nevoie de mine, de ajutorul meu)  am descoperit multe calităţi pe care le admir şi am învăţat din felul lor de se confrunta cu problemele.  

Au mai fost prietenii de conjunctură, pentru că la un moment dat frecventam aceleaşi locuri,  cursuri, sau aveam un grup de prieteni comun.  Dar acestea au încetat în momentul în care s-au modificat datele contextului.

Unele prietenii trec proba timpului şi a vieţii, altele rămân doar la nivel de cunoştinţe.  Cred că aşa cum divorţăm de un partener, uneori divorţăm şi de un prieten.  Tentaţia noutăţii există şi aici, apar noi potenţiali prieteni şi uneorii îi mai neglijăm pe cei vechi. Oamenii se schimbă, agitaţia aceasta a vieţii ne mai împrăştie, sau pur şi simplu uneori învestim oamenii cu calităţi care nu există şi suntem dezamăgiţi să constatăm că ei nu sunt aşa cum ni i-am plăsmuit noi. Poate nici noi nu rămânem neschimbaţi în ochii celorlalţi.

Una peste alta, cred că trebuie să fim recunoscători pentru ceea ce avem, atât cât avem.  Era vorba aceea care spunea că este mai importantă calitatea vieţii, nu lungimea ei.

De ce n-ar fi la fel şi cu prieteniile?

Alegeri.Decizii

E înainte de examen. Toţi suntem emoţionaţi, care mai de care cu frica în sân, sau,  mă rog, pe unde a putut să şi-o ascundă fiecare. Cineva aruncă o idee- “Ce-ar fi să ne zică ăştia să scriem ce vrem noi?” Zâmbete. Unele mai tremurate, altele mai strâmbe. Toţi aprobă ideea, după care se face linişte. Priviri panicate. Cum adică să scriem ce vrem? Păi eu nu ştiu nimic foarte bine… Ce să aleg să scriu? Eu nu vreau. Să ne dea ce-o fi şi să scăpăm!

Se întâmpla la terminarea liceului. Aceeaşi întrebare m-a urmărit apoi înainte de fiecare examen pe care l-am dat (şi am dat câteva). Răspunsul…oarecum acelaşi. Aveam o opţiune proprie, dar parcă tot n-aş fi vrut să mi se spună -”Scrie ce vrei, ce ştii mai bine.” Mă încerca aceeaşi panică. Dacă nu ştiu nimic (mie una aşa mi se întâmplă, înainte de examen am senzaţia că nu mai ştiu nimic, dar mă limpezesc şi mă adun în faţa subiectelor)? 

Se întâmplă la fel şi la examenele vieţii. Când avem de făcut o alegere, de luat o decizie importantă. Cred că ne e teamă să ne asumăm întreaga responsabilitate a succesului sau a eşecului. Ar fi mai uşor dacă ar alege cineva pentru noi. Să vină şi să ne spună- “Fă aşa!”, iar noi să ne conformăm.   Sau măcar să ne schiţeze o direcţie, să avem un complice cu care să împărţim eşecul. Pentru că de el ne e teamă. Dacă reuşim, e meritul nostru, dacă nu , ar fi bine să avem pe cineva asupra căruia să aruncăm vina! Măcar  o parte!

Am învăţat pe pielea mea!

Acela care se dă de ceasul morţii, în faţa ta, exprimându-şi regretul profund de a nu fi ajutat pe “x” (persoană apropiată) şi dorinţa aprigă de a face ceva în sensul ăsta ( dar… din păcate nu poate… :P  ), e de fapt cel căruia îi pasă cel mai puţin. El îţi transferă  ţie responsabilitatea de a ajuta persoana în discuţie. Plus un mare sentiment de vinovăţie pentru insensibilitatea ta!

 …Campanie de responsabilizare! 

Şi s-a spălat pe mâini!

Fucking timing

…sau al dracului contratimp!

Mărturisesc din start că nu aspir la statutul de gospodină model. Îmi place să gătesc din când în când, dar nu constant. O fac totuşi, că trebuie şi asta.  Mai ales că cina e singura masă din săptămână la cere suntem amândoi (exceptând sâmbăta şi duminica). Se întâmplă însă, nu stiu cum draq, să am câte o zi mai proastă, mai plină, să fiu obosită, sau pur şi simplu să nu am chef să gătesc.

Ei,… taman atunci vine dumnealui acasă cu o foame de lup, mai devreme decât de obicei şi i se lungeşte faţa când aude că n-ai făcut nimic de mâncare. Până la urmă, descurcaţi situaţia rezonabil, cu o cină improvizată sau o ieşire în oraş. Tu te simţi vinovată şi-ţi propui ca ziua următoare să nu mai neglijezi acest apect, să-i faci chiar o surpriză, gătind ceva ce ştii că-i place.

Şi uite-aşa, a doua zi îţi sufleci mânecile, dai brânci încolo şi încoace, să pregăteşti o cină pe placul lui. Eventual iei şi o sticlă de vin, te aranjezi şi-l aştepţi cu mare drag să sosească Măria Sa Prinţul (cu sau fără cal alb ) şi să fie totul “perfect”, sperând că poate după aşa o cină, îţi iese şi ţie ceva…

Şi aştepţi, cu mâncarea caldă, cu zâmbetul de rigoare… aştepţi… La un moment dat sună să spună că mai întârzie puţin cu băieţii,… nu mult! Şi tu ce să faci, aştepţi şi nu-i spui nimic, ai vrea să fie o surpriză plăcută toată pregătirea asta a ta, aşa că îţi ridici colţurile buzelor care stau să-ţi ajungă pe la coate, le spui maţelor care dau să se revolte, să mai aibă puţină răbdare … şi…aştepţi… Zâmbetul devine rictus după vreo oră, intestinele tale fac deja o răscolă, dar cu ultimele resurse…mai aştepţi…puţin. Încă o oră… Foamea îşi cere drepturile şi nu mai rezişti, îţi pui în farfurie să mănânci gândindu-te că lasă, când vei ieşi şi tu cu fetele va fi şi el înţelegător (n-are nicio treabă una cu alta, am constatat pe pielea mea… EL are voie, tu nu!).

E târziu şi te pregăteşti deja să te bagi în pat. Singură. Ai obosit şi te gândeşti la ce mai ai de făcut mâine..când…apare El, tot un zâmbet şi of course cu o foaaaame…

Şi uite-aşa se încheie seara ta, pe care ţi-ai propus-o romantică, cu figura lui nedumerită (“oare ce-o avea, e perioada aia din lună?” ) şi un dormit spate în spate.

Noapte bună!

Carapacea mea

Mi-aş dori uneori să fiu o broască ţestoasă, sau să am o carapace ( izolată fonic! ). Acum de exemplu. Să mă ascund, să nu mai văd, să nu mai aud… Să uit că trebuie să fac una sau alta, să stau în lumea mea şi să ies doar când am chef, să fac doar ce am chef! Nu mereu, doar când îmi vine să-mi iau lumea în cap!

Sau aş vrea să am obloane groase, să le trag peste sufletul meu uneori, să-l ascund de minciuni, de tăceri apăsătoare, de răutăţi. Am umblat cu sufletul “la vedere” prea mult timp. E indecent, în lumea în care trăim să-ţi laşi sufletul dezgolit. Mai bine îţi arăţi buricul, sânii, orice altceva. Dar sufletul … Sufletul trebuie să-l ascunzi, să-l camuflezi sub staturi groase de nepăsare şi aroganţă. Eventual, poţi să laşi o deschidere mică, mică, prin care să mai tragă o gură de aer, scurt, ca să nu-l zărească cineva. 

Îmi plac oamenii. Nu sunt o persoană care îşi doreşte să fie singură. Sunt însă momente când oamenii mă secătuiesc de energie, pentru că cer mult, mult mai mult decât oferă. Iar eu dau, dau până simt că nu mai am ce da şi atunci mă întreb: eu unde sunt în ecuaţia asta? Pentru mine cine oferă? Are cineva şi pentru mine puţin timp, puţină răbdare?

De ce minţim?

Unele minciuni sapă brazde adânci. Cu toţii minţim, mai mult sau mai puţin, minciuni mai mici sau mai mari.  De ce o facem? M-am întrebat adesea. Poate pentru că ne gândim că adevărul doare?  Poate pur şi simplu pentru că putem, sau ca să ne demonstrăm că putem? Ne e teamă de consecinţe şi preferăm să ascundem adevărul, sperând că cel pe care îl minţim are atât de multă încredere în noi încât nu va face investigaţii? 

Mark Twain spunea  că sunt mai multe tipuri de minciuni: minciunile, minciunile sfinte şi statisticile.  Eu mai auzisem o variantă: minciună prin omisiune, miciuna compensatorie (care înfrumuseţează adevărul şi e utilă când vrei să-ţi flatezi seful, de exemplu), minciună utilitară (spusă din dorinţa de a evita suportarea consecinţelor unei fapte).

Am găsit pe HotNews.ro câteva motive pentru care se minte şi o altă clasificare a minciunii.

“Minciuni. Le auzim la tot pasul si le raspandim cu sau fara voia noastra. Nu ne place sa fim mintiti si, cu toate astea, si noi ii mintim pe altii la randul nostru. De unde vin minciunile si de ce le inventam?

Potrivit psihiatrilor care au facut studii pe mai multe grupuri de gemeni, exista persoane predispuse gentic sa minta si sa insele. Anumite disfunctii cerebrale mai putin obisnuite au fost asociate cu minciuna patologica.

Si mediul inconjurator ii determina pe oameni sa minta. Copiii care provin din familii dezorganizate, au tendinta sa minta mai mult decat cei care au crescut intr-o familie normala. Potrivit psihiatrilor, copiii cu probleme mint pentru a modifica realitatea si a-si face viata mai dulce.

Ce ii determina pe oameni sa minta?

Lacomia – vrem putere, avantaje, bani, admiratie

Teama – de multe ori mintim de frica, de ceea ce ni s-ar putea intampla daca spunem adevarul

Dorinta de a fi acceptati – suntem nevoiti sa facem tot ceea ce trebuie pentru a fi acceptati, sa ne facem placuti si apreciati

Obisnuinta - unii nu pot scoate doua vorbe, daca nu spun si o minciuna

Prostia – unora le este jena sa recunoasca ca nu stiu adevarul si incep sa-si dea cu parerea sau sa inventeze ceva.

Tipuri de minciuni. Sunt doua tipuri de minciuni: “minciuni albe”, care fac foarte putin rau sau chiar deloc, si “minciuni negre”, care, in unele cazuri, se pot termina tragic. ”
 Se pare că nu putem trăi fară miciunele, în special cele pe care noi le considerăm “nevinovate”.

 De fapt minciunile sunt doar de două feluri: cele care au fost descoperite şi cele care nu…  

Perioadă gri-neagră

De o bună bucată de vreme am intrat, se pare, într-o perioadă mai …nu chiar neagră, de un gri închis. S-au petrecut tot felul de chestii, independent de voinţa mea, care mi-au cam zdruncinat echilibrul şi m-au secătuit de vlagă. Uite-aşa, unii le fac şi alţii se chinuie să le dea de cap! Şi ca să fie tacâm complet…mai scot …,cei unii,din joben, şi alte “nefăcute”. Nu ştiu cum, dracului, orice fac nu reuşesc să rezolv, sau măcar să mă obişnuiesc bine cu una şi trosc, încă o scatoalcă după ceafă! Acuma încerc să nu dramatizez şi să mă plâng că “vai, sărac ca mine nu-i”! . Da’… “am şi io neşte întrebări care mă roade”:

Când intri în… găuri din astea…gri-negre, e o perioadă standard de aşteptare? La mine durază de vreo 3 saptămâni…cam cât să am răbdare, să treacă?  Şi gata, asta-i tot, sau să mă mai aştept şi la alte “bunăciuni”? O fi ca la cutremur, cu replici sau cum le zice la alea… aftershocks?!

Io cred că mă aşez într-un colţ, cuminte şi aştept să treacă. Poate-i la fel ca şi cu cheful de muncă (era un poster, poate-l găsesc sa vi-l arăt) -că doar n-o ţine o veşnicie! 

Cântec de adormit Moş Timp

Aseară m-am aşezat în pat, dorindu-mi să adorm cât mai repede, ca să fiu odihnită la serviciu, a doua zi. Era ora 23. Poate pentru că mă străduiesc prea mult, poate pentru că de fiecare dată mă tem că nu voi auzi ceasul şi nu mă voi trezi la timp, aşa mi se întâmplă în fiecare săptămână, în fiecare duminică. Dar eu insist. Mă bag în pat mai devreme decât în alte zile… şi sfârşesc prin a adormi mai târziu decât de obicei. O fi ceva pe creier! Nu ştiu exact care-i motivul, dar la altceva vreau să ajung.

Era ora 23 când m-am băgat în pat. Furată de gânduri, mi s-a părut că a trecut totuşi destul de puţin timp de când mă cuibărisem sub plapumă. M-am  ridicat să arunc un ochi la ceas şi am rămas blocată când am constatat că era deja ora 02 şi 15 min. Nu-mi venea să cred. Doar mă aşezasem în pat! Când au trecut trei ore???

Şi-mi vine în minte ziua de Sf. Nicolae. Ai mei nu-mi puneau niciodată cadourile  în ghetuţe, seara. Mi le puneau chiar în acea zi, după ce veneam de la şcoală şi dormem. Am realizat eu mai târziu că era o găselniţă de-a lor ca să mă facă să dorm după-amiaza (aşa credeau ei! ). Eu m-am prins de şmecherie destul de repede, aşa că mă prefăceam că dorm. Mă duceam cuminte la culcuş, fără să mai comentez ca alte dăţi, stăteam eu cu ochii închişi acolo o bună bucată de timp, cât mi se părea mie că ar fi suficient, apoi ieşeam căscând şi întinzându-mă, jucându-mi cât mai convingător rolul de “Frumoasă-adormită”, trezită din somnul de veci. Ei, surpriză, cu toată prestaţia mea (excelentă, aş putea spune, fără falsă modestie) ai mei se prindeau de fiecare dată (până am învăţat eu unităţile de măsură la şcoală şi calculam, apoi număram în gând ca să treacă o oră! Dar asta-i altă poveste!). Şi eu mă revoltam, bineînţeles ( pentru că mie mi se părea că am stat o eternitate cu ochii închişi) că am dormit o groază şi-mi merit darurile!

Mă uit în jur, mă uit în calendar  şi în oglindă şi mă gândesc: ce-i în neregulă cu timpul ăsta?  S-a scurtat ziua? Trece timpul mai repede, aleargă? De ce se succed evenimentele atât de repede încât am impresia că au trecut fără mine?

Şi mi-am amintit de “Maria, Mirabela”, fetiţele simpatice din copilăria mea (eu o iubeam pe Mirabela!), care descoperiseră, parcă, o vrajă care să oprească timpul în loc!

 

Ce-ar fi să învăţăm şi să cântăm cu toţii cântecul de adormit “Moşul Timp”? Poate vom reuşi să-i mai încetinim puţin fuga, să ne putem bucura mai mult de lucrurile frumoase din viaţa noastră!

Viaţa ca un film SF?

“Un milion de oameni vor locui în gigantul de sticlă
Proiectul Ziggurat propune construirea unui oraş futurist, sută la sută ecologic, care va utiliza exclusiv energia solară şi eoliană.

Inspirat de templele antice ale Mesopotamiei, Ziggurat va fi construit în Dubai pe o suprafaţă de 2,3 kilometri pătraţi, scrie publicaţia „Daily Mail”. Proiectul care propune acest oraş al viitorului, aparţinând companiei Timelinks, va fi prezentat oficial la următoarea ediţie a expoziţiei Dubai International Convention and Exhibition Centre, desfăşurată în perioada 19-23 octombrie.

Revoluţionar în domeniul urbanisticii, noul concept arhitectonic prezintă şi marele avantaj de a fi şi foarte prietenos cu mediul. Necesarul de energie pentru imensul oraş va fi asigurat exclusiv din resurse regenerabile, utilizând numai turbine de vânt şi panouri solare.

Apreciat atât pentru designul futurist, cât şi pentru tehnologia performantă, oraşul-piramidă redefineşte nevoile urbane, oferind un amestec special de spaţii verzi, publice şi private.
În acelaşi timp, cei peste un milion de locuitori din oraşul-piramidă se vor deplasa cu ajutorul unei monoşine, care va funcţiona atât vertical, cât şi orizontal. Acest mijloc de transport are scopul de a înlocui maşinile care tranzitează un oraş obişnuit, accesul accestora în Ziggurat fiind strict
interzis.

Tehnologie „science-fiction”
Tehnologia şi arhitectura, pe care le propune acest proiect, au făcut ca Ziggurat să fie considerat un oraş al viitorului, care deschide drumul către o nouă eră în respectarea mediului şi a conceptului de dezvoltare durabilă.

Înainte de lansarea oficială, investitorii au depus deja brevetul pentru această creaţie, nu atât pentru a proteja designul, cât pentru tehnologia performantă. Securitatea locuitorilor va fi asigurată prin metode speciale de identificare biometrică, prin recunoaşterea facială a tuturor persoanelor care vor intra în oraş.
După patentarea proiectului, cei de la Timelinks au depus, de asemenea, o cerere de finanţare la Uniunea Europeană pentru dezvoltarea unor proiecte similare.”
Sursa:Adevarul

Viitorul …sună bine… Progres, protejarea mediului…
Multe lucruri care păreau scenarii de filme SF, au devenit realitate.Şi toată tehnologia asta, pare la fel… Când mă gândesc că am văzut filme SF cu cyborgi, mutaţii genetice(X-men),sex…”fără schimb de fluide” roboţi cu inteligenţă proprie, care controlează lumea, maşini fanteziste, Pământul devastat, omul-o specie pe cale de disparitie …mă întreb:vor deveni şi astea realitate?