Marea mea

Timpul a zburat şi iată că maine va fi ultima mea zi de concediu! Puţin tristă? Da! N-am reuşit să fac tot ce mi-aş fi dorit în concediul ăsta. Înainte să vină, mă visam cutreierând (şi am reuşit pentru o săptămână), pribegind în neştire prin locuri nemaivăzute. Of, ce-i bun durează prea puţin! (de-aia o fi bun!?).
M-am gandit ca măcar să mă întorc la serviciu mai odihnită. Nici asta nu mi-a ieşit! Facem o grămadă de planuri ca să realizăm atât de puţine dintre ele!
Un regret major: n-am reuşit să “mă iubesc” cu marea, anul ăsta! Am flirtat aşa, de la distanţă, nu ne-am atins, nu ne-am îmbrăţişat ca altădată, unduindu-mă printre spumele ei învolburate. Iubesc marea! E atâta viaţă în undele ei tumultoase, atâta mângâiere în legănarea ei şi în muzica valurilor care se sparg la ţărm… Iubesc marea! Mă repet, dar mă încearcă un dor nebun, o poftă imensă de serile răcoroase de la malul mării, respirând briza ei sărată până m-aş umple de ea,…şi aş purta marea cu mine, în mine …până vara viitoare!