Puterea unei virgule

Am primit-o  într-un mail  (din acelea care fac circuit, pe principiul  “din mână în mână, până…”) şi mi s-a părut drăguţă, aşa că poftiţi şi voi, dacă doriţi, să citiţi!

În cadrul unui experiment sociologic, unui grup de 50 de persoane, în care erau în mod egal femei şi bărbaţi, i s-a dat un text, cu sarcină de a aşeza în acel text, o virgulă.

Textul era: “Dacă bărbatul ar şti realmente valoarea pe care o are femeia ar merge în patru labe.”

Toţi bărbaţii au aşezat virgula după cuvântul “are”.

Toate femeile au aşezat virgula după cuvântul “femeia”.

Pretext pentru cheflii

Aseară, vecinul meu mi-a torturat nervii şi mi-a asasinat neuronii! Toţi au căzut la datorie (neuronii) pentru o cauză nobilă, în  efortul de a găsi ceva cere să acopere zgomotul infernal (cică muzică) făcut de “scula măiastră” dată la maximum şi plasată în curte, lângă grătarul fumegând. Muzica? O lălăială din “folclorul” oriental, căci vecinul meu este de etnie turcă, stabilit în ţară… acum trei generaţii. Motivul? Am intuit eu -că i-a născut nevasta. Lucru perfect normal, prilej de bucurie. Ok, zic. Un tătic fericit, sărbătoreşte.

Tăticul în cauză mai are însă o progenitură, dintr-o relaţie anterioară, care locuieşte fix pe aceeaşi stradă cu el, dar care nici nu sunt sigură că ştie că el îi este tată. Şi atunci m-am întrebat şi eu, ca un om neştiutor: te bucuri de naşterea unui copil, că devii tată, dar apoi uiţi de existenţa lui?

Probabil că pentru unii naşterea copilului nu echivalează cu transformarea în părinte. E doar un alt motiv de beţiveală, cu gaşca de cheflii. Deci ar mai merge vreo 5 copii, ca la o adică să fie şi mai multe aniversări în familie! De crescut, cresc ei singuri! Noi să fim sănătoşi!

Şi să moară vecinii de ciudă, “că ce frumos ştim noi să petrecem!” şi avem şi cu ce! Na!

Oare copii lor vor ieşi aşa? 

Prietenii

Scria zilele trecute Innuenda despre prieteni şi m-a pus pe gânduri. Prietenia este şi ea o relaţie care are la bază atracţia. O altfel de atracţie decât cea existentă în cazul relaţiilor romantice, dar tot o atracţie. Iar atracţia trebuie să fie, şi în acest caz, reciprocă.

Ce fel de oameni mă atrag pe mine şi cum îmi “aleg” potenţialii prieteni? Păi ar fi cam aşa:

1.Oamenii care sunt/par  diferiţi de mine. Sunt oamenii cu care la început intru în contradicţie ( datorită modului diferit de a ne exterioriza , exprimării, atitudinii ), pentru ca pe parcurs să descoperim că ,deşi aparent suntem foarte diferiţi , împărtăşim profunzimi de concepţii, idealuri. Sunt oameni care mă incită, mă provoacă să evoluez şi care mă completează .  Ne completăm reciproc. Prietena mea cea mai bună se încadrează aici şi de multe ori ne gândeam că amândouă am “împrumutat” în timp din calităţile celeilalte (poate şi din defecte… ).

2. Oamenii cu care  mă asemăn. Sun oamenii cu care găsesc repede un limbaj comun, cu care împărtăşesc preocupări, pasiuni.  Sunt acei oameni cu care uneori nu e nevoie de cuvinte, sau cu care ”mă trezesc” de multe ori spunând acelaşi lucru în acelaşi timp. Este genul de relaţie tonică, în care mă simt relaxată, sunt eu  însămi şi mă exteriorizez cu cea mai mare uşurinţă.

3. Oameni care m-au ajutat/sprijinit în anumite situaţii dificile.  Sunt cei pe care i-am apreciat pentru generozitatea lor dezinteresată (care m-a surprins, pentru că trăim în lumea în care trăim… ) şi i-am admirat , mai ales că ajutorul lor nu a fost solicitat (eu având o carenţă la capitolul cerut ajutorul cuiva), ci oferit . Mă atrage spre ei acea forţă pe care o emană, siguranţa şi simplitatea cu care te fac să crezi că lucrurile sunt uşor de realizat. 

4. Oameni pe care eu i-am ajutat să depăşească un moment mai greu. Sunt oameni pe care la început nu i-am  considerat potenţiali prieteni, dar de care m-am “lipit” treptat, pentru că (dincolo de sentimentul plăcut şi măgulitor că au nevoie de mine, de ajutorul meu)  am descoperit multe calităţi pe care le admir şi am învăţat din felul lor de se confrunta cu problemele.  

Au mai fost prietenii de conjunctură, pentru că la un moment dat frecventam aceleaşi locuri,  cursuri, sau aveam un grup de prieteni comun.  Dar acestea au încetat în momentul în care s-au modificat datele contextului.

Unele prietenii trec proba timpului şi a vieţii, altele rămân doar la nivel de cunoştinţe.  Cred că aşa cum divorţăm de un partener, uneori divorţăm şi de un prieten.  Tentaţia noutăţii există şi aici, apar noi potenţiali prieteni şi uneorii îi mai neglijăm pe cei vechi. Oamenii se schimbă, agitaţia aceasta a vieţii ne mai împrăştie, sau pur şi simplu uneori învestim oamenii cu calităţi care nu există şi suntem dezamăgiţi să constatăm că ei nu sunt aşa cum ni i-am plăsmuit noi. Poate nici noi nu rămânem neschimbaţi în ochii celorlalţi.

Una peste alta, cred că trebuie să fim recunoscători pentru ceea ce avem, atât cât avem.  Era vorba aceea care spunea că este mai importantă calitatea vieţii, nu lungimea ei.

De ce n-ar fi la fel şi cu prieteniile?

Alegeri.Decizii

E înainte de examen. Toţi suntem emoţionaţi, care mai de care cu frica în sân, sau,  mă rog, pe unde a putut să şi-o ascundă fiecare. Cineva aruncă o idee- “Ce-ar fi să ne zică ăştia să scriem ce vrem noi?” Zâmbete. Unele mai tremurate, altele mai strâmbe. Toţi aprobă ideea, după care se face linişte. Priviri panicate. Cum adică să scriem ce vrem? Păi eu nu ştiu nimic foarte bine… Ce să aleg să scriu? Eu nu vreau. Să ne dea ce-o fi şi să scăpăm!

Se întâmpla la terminarea liceului. Aceeaşi întrebare m-a urmărit apoi înainte de fiecare examen pe care l-am dat (şi am dat câteva). Răspunsul…oarecum acelaşi. Aveam o opţiune proprie, dar parcă tot n-aş fi vrut să mi se spună -”Scrie ce vrei, ce ştii mai bine.” Mă încerca aceeaşi panică. Dacă nu ştiu nimic (mie una aşa mi se întâmplă, înainte de examen am senzaţia că nu mai ştiu nimic, dar mă limpezesc şi mă adun în faţa subiectelor)? 

Se întâmplă la fel şi la examenele vieţii. Când avem de făcut o alegere, de luat o decizie importantă. Cred că ne e teamă să ne asumăm întreaga responsabilitate a succesului sau a eşecului. Ar fi mai uşor dacă ar alege cineva pentru noi. Să vină şi să ne spună- “Fă aşa!”, iar noi să ne conformăm.   Sau măcar să ne schiţeze o direcţie, să avem un complice cu care să împărţim eşecul. Pentru că de el ne e teamă. Dacă reuşim, e meritul nostru, dacă nu , ar fi bine să avem pe cineva asupra căruia să aruncăm vina! Măcar  o parte!

Am învăţat pe pielea mea!

Acela care se dă de ceasul morţii, în faţa ta, exprimându-şi regretul profund de a nu fi ajutat pe “x” (persoană apropiată) şi dorinţa aprigă de a face ceva în sensul ăsta ( dar… din păcate nu poate… :P  ), e de fapt cel căruia îi pasă cel mai puţin. El îţi transferă  ţie responsabilitatea de a ajuta persoana în discuţie. Plus un mare sentiment de vinovăţie pentru insensibilitatea ta!

 …Campanie de responsabilizare! 

Şi s-a spălat pe mâini!

De ce minţim?

Unele minciuni sapă brazde adânci. Cu toţii minţim, mai mult sau mai puţin, minciuni mai mici sau mai mari.  De ce o facem? M-am întrebat adesea. Poate pentru că ne gândim că adevărul doare?  Poate pur şi simplu pentru că putem, sau ca să ne demonstrăm că putem? Ne e teamă de consecinţe şi preferăm să ascundem adevărul, sperând că cel pe care îl minţim are atât de multă încredere în noi încât nu va face investigaţii? 

Mark Twain spunea  că sunt mai multe tipuri de minciuni: minciunile, minciunile sfinte şi statisticile.  Eu mai auzisem o variantă: minciună prin omisiune, miciuna compensatorie (care înfrumuseţează adevărul şi e utilă când vrei să-ţi flatezi seful, de exemplu), minciună utilitară (spusă din dorinţa de a evita suportarea consecinţelor unei fapte).

Am găsit pe HotNews.ro câteva motive pentru care se minte şi o altă clasificare a minciunii.

“Minciuni. Le auzim la tot pasul si le raspandim cu sau fara voia noastra. Nu ne place sa fim mintiti si, cu toate astea, si noi ii mintim pe altii la randul nostru. De unde vin minciunile si de ce le inventam?

Potrivit psihiatrilor care au facut studii pe mai multe grupuri de gemeni, exista persoane predispuse gentic sa minta si sa insele. Anumite disfunctii cerebrale mai putin obisnuite au fost asociate cu minciuna patologica.

Si mediul inconjurator ii determina pe oameni sa minta. Copiii care provin din familii dezorganizate, au tendinta sa minta mai mult decat cei care au crescut intr-o familie normala. Potrivit psihiatrilor, copiii cu probleme mint pentru a modifica realitatea si a-si face viata mai dulce.

Ce ii determina pe oameni sa minta?

Lacomia – vrem putere, avantaje, bani, admiratie

Teama – de multe ori mintim de frica, de ceea ce ni s-ar putea intampla daca spunem adevarul

Dorinta de a fi acceptati – suntem nevoiti sa facem tot ceea ce trebuie pentru a fi acceptati, sa ne facem placuti si apreciati

Obisnuinta - unii nu pot scoate doua vorbe, daca nu spun si o minciuna

Prostia – unora le este jena sa recunoasca ca nu stiu adevarul si incep sa-si dea cu parerea sau sa inventeze ceva.

Tipuri de minciuni. Sunt doua tipuri de minciuni: “minciuni albe”, care fac foarte putin rau sau chiar deloc, si “minciuni negre”, care, in unele cazuri, se pot termina tragic. ”
 Se pare că nu putem trăi fară miciunele, în special cele pe care noi le considerăm “nevinovate”.

 De fapt minciunile sunt doar de două feluri: cele care au fost descoperite şi cele care nu…  

Din păcate

Din păcate în momentul ăsta urăsc ceva.
Urăsc oamenii egoişti şi inconştienţi, care te mint în faţă şi fac tot felul de tâmpenii, împinse pâna la limita extremă, fără să ţină cont de cei din jur, de faptul că acţiunile lor îi afectează iremediabil pe cei care le stau alături şi-i tot scot din rahat!
Urăsc şi faptul că se vor găsi întotdeauna resurse pentru a-i ajuta pe aceştia, pe când alţii care se zbat în probleme,dar au demnitatea de a nu-şi arunca pe umerii celor dragi poverile lor sunt sortiţi să se chinuie singuri. Pentru că ei nu ştiu să creeze drame, să şantajeze sentimental, să ameninţe cu sinucideri!
Poate o să-mi treacă, dar în momentul ăsta sunt revoltată la maxim!
Şi mai mult, urăsc faptul că după ce-mi trece furia, mi se face milă de aceşti oameni şi mă alătur celor care dau în brânci să-i ajute!

Apocalipsa privită…logic

Nu e logica mea, e a surorii mele, draga de ea, care după ce a analizat cu multă seriozitate apocalipsa asta, a ajuns la următorul raţionament logic.
1. Când moare cineva, cei care îi supravieţuiesc plâng pierderea suferită. Corect? Corect!
2. Dacă vine apocalipsa murim toţi. Corect din nou!

Concluzia:
E bună şi apocalipsa asta, că nu mai trăieşte nimeni, aşa că nu mai are cine pe cine să plângă.

Ei, nu-i aşa că e un punct de vedere cel puţin interesant? (Dacă n-o fi vreo “Să moară şi capra vecinlui!”- deghizată în logică! )

Să crăpăm, zic, cu toţii! Şi viii cu viii iar … ştiţi voi!( na că-mi ieşea şi o rimă! )

Soba pe roţi

Într-o zi, s-a hotărât omul să-şi facă o sobă. A măsurat, a calculat, a ales locul şi s-a apucat de treabă.
Când soba era gata, a venit la el un vecin, care s-a uitat cu atenţie, a dat din cap şi i-a zis:
-Măi omule, nu ai facut bine soba, pe peretele ăsta. Uite, ar fi mai bine pe ăsta, aici s-ar păstra mai bine căldura!.
A stat omul , s-a sucit,s-a răsucit,s-a gândit…”Dacă vecinul are dreptate? Ce fac eu la iarnă, dacă se trece repede căldura?” Şi s-a apucat să dărâme soba, să o mute pe peretele celălalt.
Nici nu apucă bine să sfârşească şi vine pe la el un alt vecin. Mândru, nevoie mare, că acum are sobă nouă şi aşezată taman cum trebuie, omul îi arată munca sa.
-A, păi nu e bine unde ai aşezat-o, îi zice vecinul. Eu zic să o muţi pe peretele ăsta, că aşa va da mai multă căldură!
Necăjit, omul se apucă şi iar dărâmă soba, mutând-o acolo unde-i spusese vecinul că ar fi mai bine să se găsească. Priveşte rezultatul, se gândeşte că în sfârşit a reuşit să aşeze soba la locul potrivit, aşa că se aşează să se odihnescă puţin.
Se nimereşte atunci, în vizită, un prieten, care şi acesta îl mustră pentru locul ales şi îl sfătuieşte să mute soba pe alt perete.
Se apucă omul, de această dată mai nervos, să dărâme şi să refacă soba, gândindu-se că de data asta va ieşi aşa cum trebuie, că, oricum, nu mai are unde să o mute.
Dar nu după multă vreme, vine la el alt prieten, care priveşte cu atenţie şi-i spune:
-Păi bine măi, tu nu vezi că nu e aşezată unde trebuie, soba asta ? Cel mai bine ar fi să o aşezi aici.Şi îi indică locul unde fusese iniţial.
„Am plimbat soba prin casă, prin toate colţurile.Niciodată nu a fost aşezată cum trebuie. De fiecare dată cineva mi-a explicat că ar fi mai bine în altă parte. Am s-o fac pe roţi, de data asta, şi am s-o mut unde va vrea fiecare, ca să fie mulţumiţi!”

Cu cât încerci mai tare să mulţumeşti pe toată lumea, cu atât vei fi mai nemulţumit tu însuţi.
E bine să ceri şi părerea celor apropiaţi, că poate ţie îţi scapă ceva din vedere.
Dar până unde suntem deschişi şi unde devenim influenţabili?

Worst job