Un căţel … vagabond

 

Recunosc, am fost un căţel vagabond o bună bucată de timp! ( ca şi cuţu’ din imagine, care statea ca un milog la uşa şcolii! ). Recunosc şi mă căiesc!

Acum am redecorat şi sper să mă instalez cât mai confortabil şi cât mai curând în noua mea casă!

I’ll be back!

Elevul-”Aşa nu!”

M-am apucat de vreo lună să învăţ şi eu limba engleză. (Că mă hotărâi la bătrâneţe să mă fac “poligloată”! ).  În şcoală am prins , încă, vremurile de glorie ale limbii ruse, prin urmare… am studiat rusa şi franceza. Degeaba am vrut eu în liceu să trec la limba engleză, că am avut neşansa de a avea diriga- profă de rusă…deci!

Engleza mi-a plăcut dintotdeauna şi am reţinut cu uşurinţă multe cuvinte şi expresii. La capitolul gramatică şi pronunţie, mi-s cam analfabetă , aşa că am zis să remediez şi acest nejuns. ŞI iacătă-mă-s învăţăcel!

Profa de engleză e tinerică, de treabă, lucru care  m-a bucurat tare şi m-am străduit să fiu un elev atent şi activ. Dar uite că nu fu aşa cum vrusei io! S-a dovedit că eu mi-s elevul pe care nu şi-l doreşte, cred, niciun profesor. De ce? Pentru că mă plictisesc şi tind să vorbesc… în plus! Colegele mele sunt ceva mai mărişoare de ani, majoritatea, cu familie, copii, prin urmare nu cu foarte mult chef sau timp de învăţat. Iar eu ce să fac…? Mă trezesc vorbind şi …suflând. (Dacă le ia prea mult timp să răspundă…? ) Elev indisciplinat, deci! 

Hei, colac peste pupăză (de unde-o veni expresia asta? Dacă ştie cineva, să-mi spună, rogu-v-aş, că-s bolnavă de etimologii! ) am dat-o-n bară. M-am dat “dăşteaptă”, adică. Da’ io zic totuşi că am dreptate. (Care se pricepe la engleză, poate mă lămureşte şi pe mine, dacă am sau n-am!) . S-a “petrecutără” în felul următor: Profa întreabă:

-Ştie cineva cum se spune “apă plată”?

Io răspund, of course! – plain water. (Că aşa am auzit prin filme, sau mi se pare că am văzut şi pe sticle de apă plată.)

-Cum plain water? Plain înseamnă câmpie. Apă de câmpie, sau ce-i aia? zice profa şi se amuză pe seama mea. (Eu o înţeleg şi pe ea, că vine după orele de la şcoală, la analfabetele de noi, obosită gata şi fără prea mare chef. Da’ ce să faci, asta-i viaţa!)

În sinea mea mă gândeam: eu ştam că “plain” înseamnă şi simplu, plat, nu doar câmpie. Dar am tăcut (deşi privirea mea uimită cred că vorbea suficient de clar ), că deja privirile profei trecuseră prin mine ca un laser. Şi cică se zice “still water”.  Eu nu zic acum că profa nu are dreptate, că doar e profă, dar nu se poate să am şi io dreptate? Nu se zice şi ca mine?

Bineînţeles că primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să “gugălesc” -plain water. Am găsit în diverse contexte explicaţia apă plată, dar nu am găsit-o în niciun dictionar. Nici still water n-am găsit.  (Oare o fi căutat şi profa ca şi mine? Şi dacă am avut dreptate, ce-o fi în mintea ei? Să mă aştept la repercusiuni? )

Cunoscătorilor, vă rog, help!

Casă nouă

M-am mutat în casă nouă, mai sobră, dar călduroasă şi primitoare, sper.

Călătorule, te aştept la un vin fiert cu scorţisoară, să te încălzeşti, citind la gura sobei !

(Ce vreţi dacă asta-mi sugerează mie decorul? )

Iubesc… (şi eu…)

Din ciclul “Iubeşte şi dă mai departe!” ( ), am preluat leapşa de la Medeleni (adicătelea Ionutu şi Oana ) şi mă apucai să scriu ce iubesc şi eu. Aşa că, iacătă-mă-s:
-să iubesc şi să mă simt iubită;
-să mă trezesc dimineaţa şi să mă întind cu “mârâieli”;
-să mă zbânţui prin casă, pe o melodie ritmată care-mi place, până respir ca locomotiva;
-să se joace cineva cu mâna prin părul meu;
-să merg pe stradă ţinându-mă de mână cu iubitul;
-să adorm în lenjerie de pat proaspăt spălată;
-să lenevesc în pat, într-o zi ploioasă;
-să mă plimb desculţă prin băltoacele lăsate de o ploaie de vară;
-să ascult Mylene Farmer când sunt melancolică (sau muzică franţuzească);
-să mă prindă dimineaţa pentru că am vrut să termin de citit o carte care “m-a prins”;
-ochii mei când mă rimelez şi mă fardez ;
-mirosul de pâine caldă sau cozonac proaspăt scos din cuptor;
-mâinile mici şi blânde ale tatălui meu, care mă mângâiau pe creştet de câte ori eram tristă;
-zgomotul valurilor care se sparg la ţărm;
-zâmbetul senin al copiilor şi ochii lor mari;
-să am prieteni buni;
-să ofer daruri (bine! şi să primesc );
-să fiu prima care spune “La mulţi ani!” celor dragi;
-să adopt un câine maidanez, atunci când nu mai am acasă (am înnebunit-o pe mama când eram mai mică, pentru că ajunsesem să avem vreo 4 câini pe bătătură);
-filmele vechi;
-poşetele de toate culorile, mărimile, texturile;
-eşarfele fine;
-starea de oboseală (moleşeală )plăcută de după o călătorie;
-mirosul de coajă de portocală, uscată pe brâul sobei încinse;
-migdalele şi caisele pietroase;
-caişii înfloriţi;
-sandalele (încălţările) cu toc înalt;
-albastrul;
-oamenii cărora le zâmbesc şi ochii;
-oamenii care-ţi zâmbesc atunci când salută;
-chefurile şi plecările în călătorie “din senin”, neplanificate;
-căldura trupului de alături;
-îngheţata, când mă doare în gât;
-chenţăitul câinelui meu când se bucură că mă aude venind;
- frappe-ul cu fetele;
-jocurile, inclusiv cele de copii (Aţişoara, Cucii );
-saramura de peşte cu mămăliguţă;
-bătaia cu pernele + gâdilat;
-să plec de nebună prin oraş, fără un scop precis;
-să citesc pe “bloage” şi să comentez când am ceva de spus;
…Şi lista rămâne deschisă…
Peseu. Şi masculul “perfect” , vezi imaginea!

Nu ştiu cui să dau leapşa, aşa că vă rog, înscrieţi-vă-ţi, care-ţi pofti!

Nefericirea se vinde la buchet

“Un necaz nu vine niciodată singur!”
De fiecare dată m-am întrebat: De ce nu există şi reversul, de ce nu se spune că o bucurie nu vine niciodată singură? De ce bucuria e singulară, iar nefericirea, deşi e tot un substantiv la singular, atrage după sine un lung şir de alte şi alte nefericiri?
Să fie din cauză că atunci când avem o bucurie ne aşteptăm să urmeze lucruri rele, ca un preţ care trebuie plătit pentru îndrăzneala de a ne fi permis să ne bucurăm?
Să fie pentru că dacă am avea parte de prea multă fericire am pierde simţul realităţii şi ne-am dori din ce în ce mai mult, până când nu am mai şti să ne bucurăm? La fel cum se întâmplă cu banii, cu bogăţia?
Oare nefericirea ne dă valoarea puţinelor clipe fericite, ea dă intensitatea trăirilor noastere? Cu cât am fost mai nefriciţi, cu atât mai mult ne vom bucura?
Parcă nici asta nu aş prea crede. Mi s-a întâmplat de multe ori să nu mai am puterea să mă bucur de ceva ce mi-am dorit cu toată fiinţa mea să se întâmple, din cauză că am aşteptat atât de mult, am irosit atâtea speranţe, încât fericirea şi-a pierdut parfumul!
Ştiu doar că fericirea e un fruct unic, se poate savura doar câte unul odată, iar nefericirea se vinde şi se consumă la buchet!

De ce blog?

De ceva timp am cutreierat şi eu prin diverse bloguri (microbul l-am luat de la un prieten) şi am găsit unele chiar deosebite. Am văzut că există oameni care stăpânesc atât de minunat cuvintele, încât cuvintele îi ascultă şi se aşează cuminţi la locurile lor bine stabilite, şi se împrietenesc între ele în felurite jocuri.Ei, da, uite aşa m-am pornit să le caut şi eu pe ale mele (cuvintele), căci le rătăcisem cândva, fără să-mi dau seama cum, sau unde. Le-am găsit, zăceau cuminţi într-un ungher colbuit de vreme şi m-am mirat că erau încă acolo. S-au bucurat foarte tare că le-am simţit lipsa şi m-au rugat să mă joc cu ele, pentru că amorţiseră de atâta aşteptare. Cu un sentiment profund de vinovăţie, le-am îmbrăţişat pe rând, pe fiecare, şi am început să depănăm împreună firul unei noi poveşti, aşa cum o făcusem în vremurile noastre bune, când toate erau la locul lor şi oamenii iubeau cuvintele frumoase şi le păstrau la loc de cinste.

Marea mea

Timpul a zburat şi iată că maine va fi ultima mea zi de concediu! Puţin tristă? Da! N-am reuşit să fac tot ce mi-aş fi dorit în concediul ăsta. Înainte să vină, mă visam cutreierând (şi am reuşit pentru o săptămână), pribegind în neştire prin locuri nemaivăzute. Of, ce-i bun durează prea puţin! (de-aia o fi bun!?).
M-am gandit ca măcar să mă întorc la serviciu mai odihnită. Nici asta nu mi-a ieşit! Facem o grămadă de planuri ca să realizăm atât de puţine dintre ele!
Un regret major: n-am reuşit să “mă iubesc” cu marea, anul ăsta! Am flirtat aşa, de la distanţă, nu ne-am atins, nu ne-am îmbrăţişat ca altădată, unduindu-mă printre spumele ei învolburate. Iubesc marea! E atâta viaţă în undele ei tumultoase, atâta mângâiere în legănarea ei şi în muzica valurilor care se sparg la ţărm… Iubesc marea! Mă repet, dar mă încearcă un dor nebun, o poftă imensă de serile răcoroase de la malul mării, respirând briza ei sărată până m-aş umple de ea,…şi aş purta marea cu mine, în mine …până vara viitoare!

Un început

Nici nu ştiu ce mi-a venit să mă apuc şi eu de “blogăreală”! Hmm, cum sună, parcă ar fi o boală…contagioasă! Şi dacă o fi? Poate că de-aia m-am trezit şi eu azi, butonând de zor!
În ale calculatoarelor nu prea le am, aşa că mi-a luat ceva timp să mă dumiresc unde sunt şi…ce mama d… caut eu pe-aici? “Femie ” fiind, bineînţeles că mi-a fost tare greu să mă hotărăsc în privinţa…culorilor! Ei, uite-aşa tot schimbând fonturi, culori , sabloane şi altle, după ce mi-am pierdut o jumatate din zi modificând şi editând, mă găsesc acum fericita posesoare a unui blog nou-nouţ şi mi-s mândră, nevoie mare!
(Ce-oi scrie eu aici, Dumnezeu cu mila!)
Aşa că: Bun venit, mie … şi celor care s-ar putea trezi, întâmplător, rătăcind pe aici!