Prin întuneric

Între două tăceri se face noapte. Îmi trag petala de nufăr până sub bărbie şi îmi acopăr gândurile,  care vor să evadeze. S-a topit ceara şi lumânarea abia mai pâlpâie slab, desenând lumini şi umbre tremurânde, pe un petic de întuneric.

Am închis ochii şi mi-am arcuit  spatele,  căutând pe bâjbâite  căldura  ocrotitoare.

Ţi-am spus vreodată că mi-e frică de întuneric? Atunci vin monştrii cu chip hâd, să-mi fure visele şi liniştea. Ai grijă, te rog, să nu se stingă lumânarea!