Cântec de adormit Moş Timp

Aseară m-am aşezat în pat, dorindu-mi să adorm cât mai repede, ca să fiu odihnită la serviciu, a doua zi. Era ora 23. Poate pentru că mă străduiesc prea mult, poate pentru că de fiecare dată mă tem că nu voi auzi ceasul şi nu mă voi trezi la timp, aşa mi se întâmplă în fiecare săptămână, în fiecare duminică. Dar eu insist. Mă bag în pat mai devreme decât în alte zile… şi sfârşesc prin a adormi mai târziu decât de obicei. O fi ceva pe creier! Nu ştiu exact care-i motivul, dar la altceva vreau să ajung.

Era ora 23 când m-am băgat în pat. Furată de gânduri, mi s-a părut că a trecut totuşi destul de puţin timp de când mă cuibărisem sub plapumă. M-am  ridicat să arunc un ochi la ceas şi am rămas blocată când am constatat că era deja ora 02 şi 15 min. Nu-mi venea să cred. Doar mă aşezasem în pat! Când au trecut trei ore???

Şi-mi vine în minte ziua de Sf. Nicolae. Ai mei nu-mi puneau niciodată cadourile  în ghetuţe, seara. Mi le puneau chiar în acea zi, după ce veneam de la şcoală şi dormem. Am realizat eu mai târziu că era o găselniţă de-a lor ca să mă facă să dorm după-amiaza (aşa credeau ei! ). Eu m-am prins de şmecherie destul de repede, aşa că mă prefăceam că dorm. Mă duceam cuminte la culcuş, fără să mai comentez ca alte dăţi, stăteam eu cu ochii închişi acolo o bună bucată de timp, cât mi se părea mie că ar fi suficient, apoi ieşeam căscând şi întinzându-mă, jucându-mi cât mai convingător rolul de “Frumoasă-adormită”, trezită din somnul de veci. Ei, surpriză, cu toată prestaţia mea (excelentă, aş putea spune, fără falsă modestie) ai mei se prindeau de fiecare dată (până am învăţat eu unităţile de măsură la şcoală şi calculam, apoi număram în gând ca să treacă o oră! Dar asta-i altă poveste!). Şi eu mă revoltam, bineînţeles ( pentru că mie mi se părea că am stat o eternitate cu ochii închişi) că am dormit o groază şi-mi merit darurile!

Mă uit în jur, mă uit în calendar  şi în oglindă şi mă gândesc: ce-i în neregulă cu timpul ăsta?  S-a scurtat ziua? Trece timpul mai repede, aleargă? De ce se succed evenimentele atât de repede încât am impresia că au trecut fără mine?

Şi mi-am amintit de “Maria, Mirabela”, fetiţele simpatice din copilăria mea (eu o iubeam pe Mirabela!), care descoperiseră, parcă, o vrajă care să oprească timpul în loc!

 

Ce-ar fi să învăţăm şi să cântăm cu toţii cântecul de adormit “Moşul Timp”? Poate vom reuşi să-i mai încetinim puţin fuga, să ne putem bucura mai mult de lucrurile frumoase din viaţa noastră!