Radar-Boc

Când am văzut fotografia publicata în ziarul Libertatea acum câteva zile, mi-a venit în minte personajul Radar O’Reilly din serialul M.A.S.H.

Parcă, totuşi, Radar  era mai simpatic. De fapt, era mult mai simpatic!

Spor de … ruşine

Am avut neşansa să mă nasc majoritar într-o ţară în care minorităţile ( gen lucrătorii de la Urban) sunt mai bine tratate. De asemenea, mi-am ales o meserie care pe vremuri era respectată, iar acum e hulită şi desconsiderată.  Am fost trecută, pe rând,  prin diverse categorii de apelative ( prin generalizare şi în asociere cu diverse cazuri semnalate prin presă, sau  dacă am avut “indecenţa” de a cere salarii pe măsura muncii prestate).

Ce faceţi voi? Munciţi 4 ore şi vreţi bani! Aveţi vacanţe … Şi tot vă plângeţi! Cam asta mi se spune de fiecare dată.

Mi se cere decenţă şi se aşteaptă de la mine să fiu un model de moralitate pentru elevii mei, să fiu calmă şi creativă, să am tot timpul zâmbetul pe buze şi să fac performanţe.

Pretenţii normale –  dacă am trăi într-o lume normală.

Poţi să fii calm şi zâmbitor când te gândeşti dacă îţi ajung banii pentru toată luna, după ce îţi plăteşti toate dările?

Poţi fi decent când din salariu nu-ţi permiţi să-ţi cumperi un costum şi o pereche de pantofi într-o lună? (realizabil – cu condiţia ca o lună sa nu mănânci! )

Urbanul rulz!  “Doamnele ” de la Urban îşi “parchează” tomberoanele în curtea şcolii, folosesc intrarea profesorilor, servesc masa şi fumează pe hol, în condiţiile în care mie îmi înţepenesc unghiile dacă vreau să fumez o ţigară într-o pauză, pe timpul iernii.  Pentru că eu sunt un om care respectă regulile! Alţii îşi fac propriile reguli! Şi sunt compătimiţi şi primesc  spor de ruşine!

Drept pentru care mă gândesc serios să solicit şi eu acest spor de ruşine. Îl merit mai mult!

Să-mi fie ruşine pentru că am învăţat carte (după îndemnul mamei ) ca să nu ajung la mătură!

Cine  râde de cei care mătură pe străzi?

De câte ori mi se face mie ruşine?

 De fiecare dată când li  se spune copiilor :”Aşa vă învaţă la şcoală?” , dacă au făcut ceva greşit. De fiecare dată când presa găseşte vreun caz referitor la un cadru didactic şi se face din acesta o oală cu lături în care suntem aruncaţi cu toţii, doar pentru că  şi-au adus aminte că : “Aha, vroiaţi salarii mai mari! “.

Mi se face ruşine de câte ori intru într-o bancă şi vreau să fac un credit, pentru că sunt privită cu compătimire când spun ce salariu am.

Când intru într-un magazin şi nu-mi permit să-mi cumpăr un lucru de calitate, dar se presupune că trebuie să mă îmbrac decent.

Când trebuie să fac un curs de perfecţionare şi scot bani din buzunar să-l plătesc! Şi de fiecare dată când duc de acasă ceea ce-mi este necesar pentru unele lecţii.

Când îmi pasă mai mult decât le pasă părinţilor de ceea ce se întâmplă cu copilul lor.  Când părintele mă roagă să-i spun eu odraslei  să lucreze ceva în plus acasă, pentru că pe el nu-l ascultă.  Şi când vine să-mi spună mie că nu ştie ce să-i facă. ( Petrece ceva timp cu el! Stai de vorbă cu el! )

Când mi se spune că voi fi evaluată şi notată de către părinţi, în condiţiile în care unii dintre ei nu ştiu să scrie şi să citească,  iar alţii nu trec pe la şcoală decât o dată la patru ani şi nu au habar nici măcar dacă fiul/fiica are teme de făcut (asta delicat vorbind ! Unii vin îmbrăcaţi cu halatul sau cu treningul de casă, mirosind a mâncare şi pescăind dintr-o gumă de mestecat şi-mi vorbesc în gură, iar eu trebuie să zâmbesc şi să explic cu calm şi cu tact!)  

Aş putea face o listă lungă, dar nu ştiu ce rost ar avea. Probabil că mi-am vărsat frustrările acumulate după o zi mai grea. Mă duc la treaba mea, să decupez, să lipesc şi să mai corectez nişte fişe. Caietele le-am corectat la scoală, în pauze.  Să vedem ce mai pregătesc pentru mâne…  Iar adorm târziu? Ei, dar la 4 ore ale mele  … floare la ureche!

Pretext pentru cheflii

Aseară, vecinul meu mi-a torturat nervii şi mi-a asasinat neuronii! Toţi au căzut la datorie (neuronii) pentru o cauză nobilă, în  efortul de a găsi ceva cere să acopere zgomotul infernal (cică muzică) făcut de “scula măiastră” dată la maximum şi plasată în curte, lângă grătarul fumegând. Muzica? O lălăială din “folclorul” oriental, căci vecinul meu este de etnie turcă, stabilit în ţară… acum trei generaţii. Motivul? Am intuit eu -că i-a născut nevasta. Lucru perfect normal, prilej de bucurie. Ok, zic. Un tătic fericit, sărbătoreşte.

Tăticul în cauză mai are însă o progenitură, dintr-o relaţie anterioară, care locuieşte fix pe aceeaşi stradă cu el, dar care nici nu sunt sigură că ştie că el îi este tată. Şi atunci m-am întrebat şi eu, ca un om neştiutor: te bucuri de naşterea unui copil, că devii tată, dar apoi uiţi de existenţa lui?

Probabil că pentru unii naşterea copilului nu echivalează cu transformarea în părinte. E doar un alt motiv de beţiveală, cu gaşca de cheflii. Deci ar mai merge vreo 5 copii, ca la o adică să fie şi mai multe aniversări în familie! De crescut, cresc ei singuri! Noi să fim sănătoşi!

Şi să moară vecinii de ciudă, “că ce frumos ştim noi să petrecem!” şi avem şi cu ce! Na!

Oare copii lor vor ieşi aşa? 

Speranţe

 Dacă noi , oamenii, nu suntem capabili să ne adunăm gunoaiele, s-a inventat Eco-dog, câinele care protejează mediul şi ne curăţă străzile!

Mai avem speranţe!

Let’s have fun! Or not!

Se pare că la noi în oraş ultimul drum se lasă cu distracţie ! So, have fun!?  Sau mai bine nu!

 

Fucking timing

…sau al dracului contratimp!

Mărturisesc din start că nu aspir la statutul de gospodină model. Îmi place să gătesc din când în când, dar nu constant. O fac totuşi, că trebuie şi asta.  Mai ales că cina e singura masă din săptămână la cere suntem amândoi (exceptând sâmbăta şi duminica). Se întâmplă însă, nu stiu cum draq, să am câte o zi mai proastă, mai plină, să fiu obosită, sau pur şi simplu să nu am chef să gătesc.

Ei,… taman atunci vine dumnealui acasă cu o foame de lup, mai devreme decât de obicei şi i se lungeşte faţa când aude că n-ai făcut nimic de mâncare. Până la urmă, descurcaţi situaţia rezonabil, cu o cină improvizată sau o ieşire în oraş. Tu te simţi vinovată şi-ţi propui ca ziua următoare să nu mai neglijezi acest apect, să-i faci chiar o surpriză, gătind ceva ce ştii că-i place.

Şi uite-aşa, a doua zi îţi sufleci mânecile, dai brânci încolo şi încoace, să pregăteşti o cină pe placul lui. Eventual iei şi o sticlă de vin, te aranjezi şi-l aştepţi cu mare drag să sosească Măria Sa Prinţul (cu sau fără cal alb ) şi să fie totul “perfect”, sperând că poate după aşa o cină, îţi iese şi ţie ceva…

Şi aştepţi, cu mâncarea caldă, cu zâmbetul de rigoare… aştepţi… La un moment dat sună să spună că mai întârzie puţin cu băieţii,… nu mult! Şi tu ce să faci, aştepţi şi nu-i spui nimic, ai vrea să fie o surpriză plăcută toată pregătirea asta a ta, aşa că îţi ridici colţurile buzelor care stau să-ţi ajungă pe la coate, le spui maţelor care dau să se revolte, să mai aibă puţină răbdare … şi…aştepţi… Zâmbetul devine rictus după vreo oră, intestinele tale fac deja o răscolă, dar cu ultimele resurse…mai aştepţi…puţin. Încă o oră… Foamea îşi cere drepturile şi nu mai rezişti, îţi pui în farfurie să mănânci gândindu-te că lasă, când vei ieşi şi tu cu fetele va fi şi el înţelegător (n-are nicio treabă una cu alta, am constatat pe pielea mea… EL are voie, tu nu!).

E târziu şi te pregăteşti deja să te bagi în pat. Singură. Ai obosit şi te gândeşti la ce mai ai de făcut mâine..când…apare El, tot un zâmbet şi of course cu o foaaaame…

Şi uite-aşa se încheie seara ta, pe care ţi-ai propus-o romantică, cu figura lui nedumerită (“oare ce-o avea, e perioada aia din lună?” ) şi un dormit spate în spate.

Noapte bună!

Carapacea mea

Mi-aş dori uneori să fiu o broască ţestoasă, sau să am o carapace ( izolată fonic! ). Acum de exemplu. Să mă ascund, să nu mai văd, să nu mai aud… Să uit că trebuie să fac una sau alta, să stau în lumea mea şi să ies doar când am chef, să fac doar ce am chef! Nu mereu, doar când îmi vine să-mi iau lumea în cap!

Sau aş vrea să am obloane groase, să le trag peste sufletul meu uneori, să-l ascund de minciuni, de tăceri apăsătoare, de răutăţi. Am umblat cu sufletul “la vedere” prea mult timp. E indecent, în lumea în care trăim să-ţi laşi sufletul dezgolit. Mai bine îţi arăţi buricul, sânii, orice altceva. Dar sufletul … Sufletul trebuie să-l ascunzi, să-l camuflezi sub staturi groase de nepăsare şi aroganţă. Eventual, poţi să laşi o deschidere mică, mică, prin care să mai tragă o gură de aer, scurt, ca să nu-l zărească cineva. 

Îmi plac oamenii. Nu sunt o persoană care îşi doreşte să fie singură. Sunt însă momente când oamenii mă secătuiesc de energie, pentru că cer mult, mult mai mult decât oferă. Iar eu dau, dau până simt că nu mai am ce da şi atunci mă întreb: eu unde sunt în ecuaţia asta? Pentru mine cine oferă? Are cineva şi pentru mine puţin timp, puţină răbdare?

De ce minţim?

Unele minciuni sapă brazde adânci. Cu toţii minţim, mai mult sau mai puţin, minciuni mai mici sau mai mari.  De ce o facem? M-am întrebat adesea. Poate pentru că ne gândim că adevărul doare?  Poate pur şi simplu pentru că putem, sau ca să ne demonstrăm că putem? Ne e teamă de consecinţe şi preferăm să ascundem adevărul, sperând că cel pe care îl minţim are atât de multă încredere în noi încât nu va face investigaţii? 

Mark Twain spunea  că sunt mai multe tipuri de minciuni: minciunile, minciunile sfinte şi statisticile.  Eu mai auzisem o variantă: minciună prin omisiune, miciuna compensatorie (care înfrumuseţează adevărul şi e utilă când vrei să-ţi flatezi seful, de exemplu), minciună utilitară (spusă din dorinţa de a evita suportarea consecinţelor unei fapte).

Am găsit pe HotNews.ro câteva motive pentru care se minte şi o altă clasificare a minciunii.

“Minciuni. Le auzim la tot pasul si le raspandim cu sau fara voia noastra. Nu ne place sa fim mintiti si, cu toate astea, si noi ii mintim pe altii la randul nostru. De unde vin minciunile si de ce le inventam?

Potrivit psihiatrilor care au facut studii pe mai multe grupuri de gemeni, exista persoane predispuse gentic sa minta si sa insele. Anumite disfunctii cerebrale mai putin obisnuite au fost asociate cu minciuna patologica.

Si mediul inconjurator ii determina pe oameni sa minta. Copiii care provin din familii dezorganizate, au tendinta sa minta mai mult decat cei care au crescut intr-o familie normala. Potrivit psihiatrilor, copiii cu probleme mint pentru a modifica realitatea si a-si face viata mai dulce.

Ce ii determina pe oameni sa minta?

Lacomia – vrem putere, avantaje, bani, admiratie

Teama – de multe ori mintim de frica, de ceea ce ni s-ar putea intampla daca spunem adevarul

Dorinta de a fi acceptati – suntem nevoiti sa facem tot ceea ce trebuie pentru a fi acceptati, sa ne facem placuti si apreciati

Obisnuinta - unii nu pot scoate doua vorbe, daca nu spun si o minciuna

Prostia – unora le este jena sa recunoasca ca nu stiu adevarul si incep sa-si dea cu parerea sau sa inventeze ceva.

Tipuri de minciuni. Sunt doua tipuri de minciuni: “minciuni albe”, care fac foarte putin rau sau chiar deloc, si “minciuni negre”, care, in unele cazuri, se pot termina tragic. ”
 Se pare că nu putem trăi fară miciunele, în special cele pe care noi le considerăm “nevinovate”.

 De fapt minciunile sunt doar de două feluri: cele care au fost descoperite şi cele care nu…  

Perioadă gri-neagră

De o bună bucată de vreme am intrat, se pare, într-o perioadă mai …nu chiar neagră, de un gri închis. S-au petrecut tot felul de chestii, independent de voinţa mea, care mi-au cam zdruncinat echilibrul şi m-au secătuit de vlagă. Uite-aşa, unii le fac şi alţii se chinuie să le dea de cap! Şi ca să fie tacâm complet…mai scot …,cei unii,din joben, şi alte “nefăcute”. Nu ştiu cum, dracului, orice fac nu reuşesc să rezolv, sau măcar să mă obişnuiesc bine cu una şi trosc, încă o scatoalcă după ceafă! Acuma încerc să nu dramatizez şi să mă plâng că “vai, sărac ca mine nu-i”! . Da’… “am şi io neşte întrebări care mă roade”:

Când intri în… găuri din astea…gri-negre, e o perioadă standard de aşteptare? La mine durază de vreo 3 saptămâni…cam cât să am răbdare, să treacă?  Şi gata, asta-i tot, sau să mă mai aştept şi la alte “bunăciuni”? O fi ca la cutremur, cu replici sau cum le zice la alea… aftershocks?!

Io cred că mă aşez într-un colţ, cuminte şi aştept să treacă. Poate-i la fel ca şi cu cheful de muncă (era un poster, poate-l găsesc sa vi-l arăt) -că doar n-o ţine o veşnicie! 

Brain section

Ce frumos miroase a toamnă! Mi-am uitat cheile pe noptieră. Vecinul îşi repară acoperişul. Oare unde s-a ascuns pisica? Îmi place să mă plimb prin ploaie. La radio se aud ştirile. Am dat de mâncare câinelui? Azi îmi iau pantalonii gri.Aş vrea să fac un bulgăre de zăpadă! Mama-mi spune să mă trezesc, că întârzii la şcoală. De anul trecut n-am mai fost la mare. Copiii de pe stradă se joacă de-a şcoala. Trebuie să tăiem lemnele pentru foc. Cine-a stins lumina? Am văzut cum treceau stoluri de raţe.Iar n-am cumpărat pâine!
Da, joia e o zi bună să te speli pe cap!