Nume

Mi-am gugălit numele blogului şi, printre altele, am găsit asta:

anya

bruneta ten alb discretie singura te astept cind timpul iti permite poate te ajuta si un masaj pt corpul tau obosit si stresat nu ezita sigur ai sa revii ron 100

Telefon: 07……..

(Nu corespund descrierii…)

Anunţul e postat de cineva din Bucureşti. Dacă există doritori, pot oferi linkul, sau nr. de tel. al domnişoarei. Nu ştiu despre ce fel de masaj este vorba.

Cum m-a modificat…

Mă gândeam ce resorturi m-au făcut să fiu cea care sunt acum. Cu siguranţă evenimentele din viaţă, unele chiar dramatice, m-au determinat să iau anumite decizii şi să fiu mai responsabilă. Probabil şi oamenii pe care i-am cunoscut au jucat un rol în devenirea mea ca omul care sunt acum. Dar multe dintre caracteristici le-am dobândit subtil, de-a lungul anilor de muncă, din cauza meseriei mele.

Îmi amintesc într-o zi, când mă grăbeam şi am dat să traversez pe roşu, la un semafor, un prieten m-a întrebat în glumă: “Ce-ar zice copiii tăi dacă te-ar vedea? “(copii = elevi ). Am zâmbit strâmb atunci şi m-am gândit… E o ipocrizie să le cer lor să facă diverse lucruri, iar eu să mă sustrag lor, doar pentru că se presupune că eu sunt adultul, nu?

Ei uite că acea întâmplare banală, a rămas în mintea mea şi m-a modificat profund. De fiecare dată mă gândesc la consecinţele faptelor mele, mult mai atent decât obişnuiam să o fac. ( şi asta nu e neapărat bine! )

În afară de asta, mai am de enumerat unele “calităţi”  dobândite datorită, sau din cauza meseriei. Pe scurt de data aceasta, fără o ierarhizare şi fără a stabili neapărat dacă sunt transformări în bine sau în rău:

- sunt mai răbdătoare,  mai tolerantă (uneori prea tolerantă şi cu cine nu trebuie) şi tind să tratez oamenii ca pe nişte copii;

- mă explic prea mult, am tendinţa de a-mi justifica deciziile, lucru pe care am încercat din greu să-l remediez, pentru că am observat că eram luată de fraieră;

- limbajul meu e simplificat,  cam la nivelul unui copil de clasa a IV-a (ce vreţi aici mă opresc eu cu studiul! ), iar scopul meu principal este să mă fac înţeleasă;

-am porniri să corectez greşelile de ortografie sau de exprimare, care-mi sar în ochi, dar mă temperez cât de mult pot (uneori, zău că mă doare sufletul, mai ales că mi se întâmplă şi mie să greşesc şi să rămână scris undeva, unde să nu  pot corecta!  Nu vă puteţi imagina ce mă râcâie pe creier! );

- mă enervez greu şi nu prea mai stiu să mă cert, (aşa cu răbufniri din alea temperamentale, cum făceam odată! );

- sunt prea politicoasă, prea amabilă;

- sunt serioasă şi mă tem că devin plictisitoare, chiar şi pentru mine, cu atâta conformism.

L.E.

-sunt copilăroasă, naivuţă şi sensibiloasă (încă-mi dau lacrimile când le citesc puradeilor  “Puiul” sau “Fetiţa cu chibrituri” )

Cam asta îmi vine în minte acum. Dacă îmi amintesc altceva, trec pe răboj.

Dar pe tine (cum ) te-a modificat meseria ta?

Poveste… fără poveste…

Prin ochiul de geam, văzu întâi  chipul lung şi posac. Doi ochi mici şi goi îi întoarseră o căutătură pierdută.  Se uită  mai atent şi atunci îi observă coama năclăită, cu fire încurcate şi  grumazul ros de chingi. Privirea îi alunecă în jos, unde îl înfioră priveliştea  picioarelor cu glezne îngroşate şi vene umflate, cu copitele tocite şi unghii încarnate. Un bătrân cal de poveri,  îngenuncheat de greutăţi. Biata făptură! Era atât de tristă,de prăbuşită, încât părea aproape lipsită de suflare.

Simţi cum îl trec fiori, atunci când o muscă îşi opri zborul asupra noroiului de pe picioarele obosite, după ce se învârtise un timp în jur,  aşa cum  vulturii fac cercuri deasupra unui corp muribund! Toţi muşchii i se încordară într-un sentiment  de revoltă şi îi veni să se scuture, ca pentru a goni un vis urât.

Ca prin vis  simţi pişcătura usturătoare,  care  îl făcu să-şi ridice capul.

Atunci înţelese… Revelaţia brutală îl izbi în piept, cu forţa unei ghiulele,  care-i  sfâşia carnea în bucăţi mărunte şi sângerânde.

Chipul fantomatic, ce-l privea deznădăjduit,  era chiar al lui. Ale lui erau şi picioarele bătucite şi ochii pe care şi-i amintea mari şi plini de vise, de viaţă. Toate erau ale lui, dar nu le recunoştea. Nu vroia să le vadă aşa!

Închise ochii şi îi apărură în faţă păşunile de un verde crud, pe care le străbătea în goană nebună. Un parfum de trifoi proaspăt cosit îi inundă nările…  Un chip drag îi zâmbea, chemându-l să galopeze împreună prin locuri nemaivăzute. Simţi, parcă, mâna blândă şi caldă cum îi dezmiardă coama lucioasă…  Ce fericire! Cât îi plăcea acea mângâiere şi cât de mult o aşteptase!

Era gata! Privi nerăbdător porţile mari şi grele, aşteptând să se deschidă… Aşteptă, trâgând cu sete aer în piept şi pregătindu-se cu fiecare fibră pentru marea aventură… Marea albastră şi neliniştită îl aştepta cu  gustul ei sărat şi cu  briza uşoară, care să-i aline toate rănile…

Fusese cândva un cal sălbatic…

Altă primăvară!

Aşa arăta pomişorul din curtea vecinului, acum vreo săptămână.

Azi arată aşa.

E primăvară, nu? Altă… pălărie!

Parcă-s iar copil! Mi-aş azvârli ghiozdanul din spate,  ca să ies şi să bat mingea pe maidan!

Later edit

Nu erau copii pe stradă.

Prietenii mei… ă,ă,ă… nu mai sunt prietenii mei.

Eu i-am aşteptat, dar…

Am găsit, însă, o buburuză. M-am  jucat frumos cu ea.

Zboară, buburuză, zboară!

Radar-Boc

Când am văzut fotografia publicata în ziarul Libertatea acum câteva zile, mi-a venit în minte personajul Radar O’Reilly din serialul M.A.S.H.

Parcă, totuşi, Radar  era mai simpatic. De fapt, era mult mai simpatic!

Prin întuneric

Între două tăceri se face noapte. Îmi trag petala de nufăr până sub bărbie şi îmi acopăr gândurile,  care vor să evadeze. S-a topit ceara şi lumânarea abia mai pâlpâie slab, desenând lumini şi umbre tremurânde, pe un petic de întuneric.

Am închis ochii şi mi-am arcuit  spatele,  căutând pe bâjbâite  căldura  ocrotitoare.

Ţi-am spus vreodată că mi-e frică de întuneric? Atunci vin monştrii cu chip hâd, să-mi fure visele şi liniştea. Ai grijă, te rog, să nu se stingă lumânarea!