Spor de … ruşine

Am avut neşansa să mă nasc majoritar într-o ţară în care minorităţile ( gen lucrătorii de la Urban) sunt mai bine tratate. De asemenea, mi-am ales o meserie care pe vremuri era respectată, iar acum e hulită şi desconsiderată.  Am fost trecută, pe rând,  prin diverse categorii de apelative ( prin generalizare şi în asociere cu diverse cazuri semnalate prin presă, sau  dacă am avut “indecenţa” de a cere salarii pe măsura muncii prestate).

Ce faceţi voi? Munciţi 4 ore şi vreţi bani! Aveţi vacanţe … Şi tot vă plângeţi! Cam asta mi se spune de fiecare dată.

Mi se cere decenţă şi se aşteaptă de la mine să fiu un model de moralitate pentru elevii mei, să fiu calmă şi creativă, să am tot timpul zâmbetul pe buze şi să fac performanţe.

Pretenţii normale –  dacă am trăi într-o lume normală.

Poţi să fii calm şi zâmbitor când te gândeşti dacă îţi ajung banii pentru toată luna, după ce îţi plăteşti toate dările?

Poţi fi decent când din salariu nu-ţi permiţi să-ţi cumperi un costum şi o pereche de pantofi într-o lună? (realizabil – cu condiţia ca o lună sa nu mănânci! )

Urbanul rulz!  “Doamnele ” de la Urban îşi “parchează” tomberoanele în curtea şcolii, folosesc intrarea profesorilor, servesc masa şi fumează pe hol, în condiţiile în care mie îmi înţepenesc unghiile dacă vreau să fumez o ţigară într-o pauză, pe timpul iernii.  Pentru că eu sunt un om care respectă regulile! Alţii îşi fac propriile reguli! Şi sunt compătimiţi şi primesc  spor de ruşine!

Drept pentru care mă gândesc serios să solicit şi eu acest spor de ruşine. Îl merit mai mult!

Să-mi fie ruşine pentru că am învăţat carte (după îndemnul mamei ) ca să nu ajung la mătură!

Cine  râde de cei care mătură pe străzi?

De câte ori mi se face mie ruşine?

 De fiecare dată când li  se spune copiilor :”Aşa vă învaţă la şcoală?” , dacă au făcut ceva greşit. De fiecare dată când presa găseşte vreun caz referitor la un cadru didactic şi se face din acesta o oală cu lături în care suntem aruncaţi cu toţii, doar pentru că  şi-au adus aminte că : “Aha, vroiaţi salarii mai mari! “.

Mi se face ruşine de câte ori intru într-o bancă şi vreau să fac un credit, pentru că sunt privită cu compătimire când spun ce salariu am.

Când intru într-un magazin şi nu-mi permit să-mi cumpăr un lucru de calitate, dar se presupune că trebuie să mă îmbrac decent.

Când trebuie să fac un curs de perfecţionare şi scot bani din buzunar să-l plătesc! Şi de fiecare dată când duc de acasă ceea ce-mi este necesar pentru unele lecţii.

Când îmi pasă mai mult decât le pasă părinţilor de ceea ce se întâmplă cu copilul lor.  Când părintele mă roagă să-i spun eu odraslei  să lucreze ceva în plus acasă, pentru că pe el nu-l ascultă.  Şi când vine să-mi spună mie că nu ştie ce să-i facă. ( Petrece ceva timp cu el! Stai de vorbă cu el! )

Când mi se spune că voi fi evaluată şi notată de către părinţi, în condiţiile în care unii dintre ei nu ştiu să scrie şi să citească,  iar alţii nu trec pe la şcoală decât o dată la patru ani şi nu au habar nici măcar dacă fiul/fiica are teme de făcut (asta delicat vorbind ! Unii vin îmbrăcaţi cu halatul sau cu treningul de casă, mirosind a mâncare şi pescăind dintr-o gumă de mestecat şi-mi vorbesc în gură, iar eu trebuie să zâmbesc şi să explic cu calm şi cu tact!)  

Aş putea face o listă lungă, dar nu ştiu ce rost ar avea. Probabil că mi-am vărsat frustrările acumulate după o zi mai grea. Mă duc la treaba mea, să decupez, să lipesc şi să mai corectez nişte fişe. Caietele le-am corectat la scoală, în pauze.  Să vedem ce mai pregătesc pentru mâne…  Iar adorm târziu? Ei, dar la 4 ore ale mele  … floare la ureche!